Preşedintele PSD. În lipsa unei competiţii oficiale, a unui congres, sau a unor alegeri iminente, în PSD a început cursa pentru şefie. Deocamdată, suntem în faza cea mai interesantă, cea a duelurilor la distanţă, prin intermediul mass-media. Ulterior, candidaţii eligibili se vor închide în sânul bisericuţelor din partid, iar negocierile şi aranjamentele de culise vor dicta rezultatul final. PSD este un partid mare, ce are la orice oră cinci sau zece lideri regionali, capabili să dicteze deciziile personale organizaţiilor judeţene din subordine, iar cine va întruni simpatiile câtor mai mulţi dintre aceşti lideri, va câştiga.
Un articol de Răzvan PETRE
După alegeri, noua conducere va trebui să se străduiască să îşi ţină aproape aceşti „baroni” – adevărata conducere a partidului. Privind din această perspectivă, şeful social-democraţilor este subordonatul oligarhiei de partid. Şi atunci, ce nebun şi-ar mai dori, sincer, să fie preşedintele PSD?
PSD, PD-L şi PNL, precum şi o serie de partide mai mici, sunt nişte Românii în miniatură. Oficial, evoluţia lor este decisă de Birouri Permanente, Consilii de Coordonare şi alte asemenea organisme, în timp ce preşedinţii au roluri importante, dar nu decisive. La fel, Statul român este constituit pe principiul semiprezidenţialismului. Preşedintele are multe roluri decorative şi câteva esenţiale. Neoficial, însă, el deţine toate prerogativele unui şef de guvern, fără obligaţiile şi răspunderile implicite. Am văzut asta la Iliescu şi la Băsescu, singura semi-excepţie făcând-o, în mandatul său unic, Emil Constantinescu. Trăgând sforile partidului, sau recurgând la prerogativele funcţiei, preşedintele României (oricare va fi fost acela) a numit sau repudiat prim-miniştri, a condus integrarea europeană şi a decis politica externă, şi-a impus planurile economice şi viziunile sociale etc. Aduceţi-vă aminte cum prezida Băsescu şedinţa Guvernului Tăriceanu II, cum dădea Iliescu semnalul luptei anti-corupţie prin infierarea „baronilor locali”, sau cum îl demitea Constantinescu, peste capul Constituţiei, pe premierul Radu Vasile…
În 2003, Constituţia a fost dusă la fierar, pentru a i se ascuţi dinţii, precum lupului din poveste. Principalul rezultat al acestei reforme a fost acela al separării alegerilor legislative de cele prezidenţiale. Într-o ţară ideală, această schimbare ar fi făcut ca preşedintele să fie privat de puterea de a-şi pune, imediat după numirea în funcţie, un guvern care să răspundă la telecomanda sa. Dar România nu e o ţară ideală, iar guvernul continuă să rămână o unealtă a preşedintelui. În timpurile acestea de maximă nesiguranţă, putem fi siguri de un lucru: La sfârşitul lui 2014 vom avea un guvern proaspăt – fie unul reconfirmat şi remodelat (ca Guvernul Boc IV), fie unul nou, numit de cel ce îl va succeda pe Băsescu, la Cotroceni.
