Atunci când unui procuror îi lipsesc dovezile puternice într-un dosar, el are la dispoziţie un procedeu prin care o poate „lua pe scurtătură”: Turnătoria. Vrei ca Hrebe să vorbească? Îl arestezi pe fiul săi şi Hrebe toarnă! Vrei ca Cocoş să vorbească? Îl salţi pe fiu-su! Vrei ca Marean să se sperie? O chemi la Beciul Domnesc pe Oana Mizil.
Dacă şi eu, ca ziarist, aş avea puterea să arestez, mamă, câte anchete beton aş mai publica!
Un articol de Răzvan PETRE
Înainte de a intra în miezul articolului, trebuie să clarific un aspect: Valul de arestări spectaculoase din ultimele 6 luni nu se datorează eficientizării muncii procurorilor, sau faptului că arestaţii de azi sunt mai vinovaţi ca cei de ieri. Ci codului de procedură penală. În care o minte şugubeaţă a strecurat o modificare la capitolul „pericol social”. Un învinuit putea fi reţinut preventiv, până de curând, dacă erau indicii că vrea să fugă, că vrea să facă dispărute dovezi, că influenţează martorii, sau dacă infracţiunea pentru care era cercetat era una violentă. Mintea ageră de care vorbeam mai sus a adăugat, la capitolul „infracţiuni periculoase” şi alte chestiuni, printre care infracţiunile de corupţie. Dacă există „indicii temeinice” (declaraţii de martori/turnători, de exemplu) că cineva e vinovat de corupţie, atunci respectivul trebuie considerat pericol social şi arestat. Corupţia nu e singura adăugire. Dacă, de exemplu, vă uitaţi peste umărul soţiei când îşi verifică email-ul, apoi îi verificaţi şi dvs. corespondenţa, sau dacă un coleg de munca a uitat Facebook-ul deschis şi faceţi o glumă pe pagina lui, atunci „puşcărie” scrie pe dvs. Asta pentru că şi infracţiunile informatice sunt considerate pericol social.
Acesta este motivul pentru care cohorte de politicieni şi afacerişti au mers la beci. Procurorul a arătat că sunt indicii de corupţie – iar judecătorul nu au avut încotro şi a trebuit să dispună arestarea pe motiv de „pericol social”. Cum ar zice filosoful – Legea e tâmpită, dar e lege! Singura nelămurire (pe care vă las pe dvs. să vi-o explicaţi) e următoarea: Prevederile astea sunt în vigoare de vreo doi ani. Însă, DNA nu a uzat de ele niciodată, până în noiembrie 2014.
Nu ştiu cum sunteţi dvs., dar eu, când vreau să aflu ce mai gândesc şi mai fac procurorii, îl citesc pe Cătălin Tolontan. Jurnalist de modă nouă (adică blogger), Tolo şi-a construit în timp o solidă reputaţie de „ziarist de articole sevite”, ceea ce, în jargonul jurnalistic, îi desemnează pe acei reporteri cărora li se pun dosare pe masă, sau li se povestesc speţe „pe surse”, iar tot ce trebuie ei să facă este să transforme dosarele în articole de presă. Zis şi „jurnalist de investigaţii”, Tolo nu se deranjează să dea citate cu sursă exactă, sau să prezinte dovezi, ci doar să preia, aparent după dictare, poveşti din sediul şi din dosarele DNA. Prin martie, m-a mâncat şi m-am făcut comentator pe blogul lui Tolontan, atrăgându-i atenţia asupra faptului că într-o zi una din sursele lui din DNA/SRI ar putea să îi livreze nişte tâmpenii, pe care el să le publice ca adevăruri absolute. După ce mi-a tras un perdaf pentru că nu respect munca sfântă a procurorilor, Tolontan mi-a răspuns că aşa ceva e imposibil, pentru că el verifică şi răsverifică orice publică.
Nu a trecut săptămâna, şi s-a verificat că eu am gura spurcată. Concret, Tolontan şi colega lui de sparring jurnalistic – Mirela Neag – au publicat un articol despre Udrea şi Gala Bute, prin care urmăreau să dovedească că „nu e epoca delaţiunii”, ci a dovezilor-beton. Euforia celor doi bloggeri a durat cam jumătate de zi, până când au început să se adune comentariile în care diferiţi cetăţeni le arătau cuplului Tolontan/Neag că dovezile-beton preluate de ei în sistem copy/paste din referatul procurorilor erau de un ridicol sublim. De exemplu, lui Tolontan i se părea suspect că ministerul condus de Udrea a finanţat o lucrare pe care se angajase prin contract să o finanţeze! Sau că Udrea i-a vândut o maşină second hand unui prieten şi colaborator, la un preţ mai mic decât cel al pieţei (logica spălării de bani e exact invers – supraevaluezi tranzacţia, pentru a justifica sumele de bani deţinute). Dar bomboana pe colivă era pusă de dovada supremă – un soft de monitorizare a presei de 18.000 de euro, care ar fi cică instalat pe iPad-ul Elenei Udrea. În realitate, însă, pe iPad-ul respectiv e instalată o aplicaţie care poate fi descărcată gratuit, cu care Udrea verifica ce se mai scrisese din presă despre ea. Iar preţul abonamentului de monitorizare a presei – care este publicat pe site-ul firmei care oferă serviciul – e atât de mic, încât Udrea ar fi trebuit să achite în avans pentru tot restul vieţii ei, ca să se ajungă la ăia 18.000 de euro. Dacă ar fi verificat respectiva „dovadă-beton”, Tolo ar fi aflat că cele mai scumpe softuri comerciale nu ajung la 10.000 de euro, că toate softurile necesare unei redacţii castă câteva mii, sau că doar la NASA găseşti programe de calculator de 18.000 de euro. Pus în faţa dovezilor, Tolo a început să dea din dolţ în colţ – ba că maşina second hand nu ar fi spălare de bani, ci şpagă (fantastic – Udrea dă şpagă în dosarul în care e acuzată de luare de şpagă!), ba că ar mai exista şi alte chestii (nu se ştie ce!) care să justifice „softul de 18.000 de euro”).
După aventura cu dovezile-beton care s-au dovedit a fi non-dovezi, Tolo et Co. au recidivat cu alte poveşti SF – cea mai recentă fiind una privind o geantă din piele de crocodil cumpărată de Topoliceanu pentru şi din banii lui Udrea. Care geantă nu e nicăieri, nu se ştie când a fost achiziţionată, dar se ştie că ar valora vreo 100.000 de euro şi că ar fi fost plătită cash (deci din şpăgi – zic procurorii şi Tolo). Evident, dovezile – de la geanta incriminată şi până la bonul fiscal (pe care o mare casă de modă din Paris nu şi-ar fi permis să nu îl elibereze) – lipsesc cu desăvârşire. Nu lipseşte, însă, turnătoria Topolicencei. Care, alături de alte delaţiuni trase la indigo, ale altor martori din dosar strânşi cu uşa de procurori, constituie coloana vertebrală a unui dosar cu cântec.
Exemplul dovezilor inventate din dosarul Elenei Udrea nu e singular. Mai toate dosarele „de corupţie” instrumentate în ultima vreme – inclusiv acelea care nu vor mai ajunge cel mai probabil să fie judecate vreodată (Microsoft şi EADS, de exemplu), au la bază delaţiuni. Metoda e simplă şi eficace, permite finalizarea în timp-record a dosarelor. Dar nu promite condamnări. În momentul în care Elena Udrea, sau alt politician de mare rang, va scăpa de acuzaţii şi va fi achitat pentru că turnătoriile din dosar nu sunt susţinute de dovezi, lumea va începe să îşi pună întrebări. Şi va fi pusă la îndoială corectitudinea tuturor arestărilor şi dosarelor instrumentate în ultimii ani – inclusiv cele ale lui Voiculescu şi Năstase. Iar prestigiul justiţiei, care evulează astăzi la cote de neînchipuit în urmă cu doi ani, se va prăbişi.
