Săptămâna a debutat cu o ştire de senzaţie – conflict armat la Cogealac! După ce apele s-au liniştit, s-a aflat că armele erau neletale, iar conflictul, în sine, unul motivat de bani, taxe şi împărţirea atribuţiilor. Cum în ecuaţie intrau şi niscai eoliene – echivalentele moderne ale morilor de vânt – comparaţia cu Don Quijote a fost gata. Pentru puţinii jurnalişti care cunoşteau culisele conflictului de la Cogealac (majoritatea din presa locală), evenimentele de luni nu au fost neaşteptate. Pentru restul, însă, ele au născut o serie de întrebări: Sătenii se opun progresului? A reînviat fenomenul „Nu ne vindem ţara”? Investiţiile strategice sunt oprite de orgoliile locale? Etc.
Un articol de Răzvan PETRE
În urmă cu câţiva ani, dobrogenii priveau peste graniţă, la vecinii bulgari, unde generatoarele eoliene de energie electrică (numite, prescurtat, „eoliene”) se înmulţiseră ca ciupercile după ploaie. Implementarea tehnologiei eoliene a pornit cu stângul, în judeţele Constanţa şi Tulcea. Primele turbine au apărut pe lângă Municipiul Tulcea, la Măcin şi la Baia. Nu a fost vorba de proiecte-mamut, ci de două-trei morişti albe, plantate pe dealurile dobrogene. Primul obstacol în calea eolienelor a fost de natură ecologică. Amplasarea nefericită, în arii protejate, sau posibilele interferenţe cu traseele de migraţie ale păsărilor au făcut ca proiectele să rămână doar pe hârtie. În plus, în spatele faţadei eco, a mai apărut o problemă, de natură birocratică – stabilirea autorităţii competente pentru a emite autorizaţiile de construcţie şi pentru a colecta taxele aferente parcurilor eoliene.
Bariera birocratică a fost spartă de o serie de firme locale, care au reuşit să facă, în timp record, ceea ce giganţii pieţei energetice nu reuşiseră în ani de zile. Odată învins obstacolul autorizaţiilor, piaţa eolienelor a „explodat”. În stil românesc, basmele şi speculaţiile au înflorit. Fiecare colţ de pământ dobrogean a fost declarat ca fiind eligibil a purta morişti eoliene, fiecare vânzător de terenuri a crescut preţul, pe motiv că pământul lui este cuprins în schema următorului mare parc eolian.
Pentru administraţiile locale care au reuşit să vadă concretizate planurile companiilor energetice, eolienele au adus mai mult decât o schimbare în peisaj. Anterior, primăriile comunale erau „subvenţionate” de banii colectaţi la bugetul Statului, în special din municipii. Lipsiţi de surse consistente de finanţare, primarii aşteptau aceşti bani, alocaţi prin intermediul Consiliilor Judeţene, pentru a acoperi cheltuieli esenţiale, de la salarii, la investiţii. Chiar şi pentru proiectele europene, pentru a fi puse în aplicare, trebuia să existe o cofinanţare, pe care administraţiile locale o cereau, cel mai adesea, de la Consiliul Judeţean. Apariţia eolienelor pe plaiurile dobrogene a însemnat o sursă de venituri constante şi consistente, pe care primăriile o pot accesa direct (prin taxe şi impozite locale), iar nu prin intermediul CJ. Practic, economia de piaţă şi avansul tehnologic le-a adus micilor comunităţi săteşti ceea ce guvernanţii promit de vreo zece ani încoace – reala descentralizare şi autonomie economică. Odată cuplate la maşina de făcut bani a fermelor de eoliene, primăriile nu vor mai trebui să aştepte pomana Consiliului Judeţean, iar primarii nu vor mai trebui să tremure, în fiecare primăvară, la împărţirea bugetului. Atâta timp cât vântul va bate şi cât moriştile se vor învârti, ei vor putea să fie independenţi.
