Descrisă în termeni generali, România zilelor noastre este o economie de piaţă funcţională, având un regim democratic semiprezidenţial. O ţară pe calea cea bună, un membru activ al NATO şi o stea în constelaţia Uniunii Europene. Imaginea roz transmisă de aceste caracteristici e spulberată de realitatea de zi cu zi. Privind în urmă spre anul 1989, orice român îşi poate da seama cât de diferită este ţara lui de visul în numele căruia a fost înfăptuită Revoluţia. Odată tranziţia sfârşită, România se trezeşte eşuată într-o democraţie ireală – un regim politic şi social diferit, dar care se aseamănă foarte tare cu cel ce i-a urmat lui Ceauşescu în mormânt. Aceeaşi Mărie, cu altă pălărie.
Un editorial de Razvan PETRE
În teorie, fiecare dintre noi poate să candideze şi să deţină o funcţie publică. În realitate, marea majoritate a acestor posturi e rezervată membrilor unui număr mic de partide politice. Pentru a intra în partid şi mai ales în circuitul funcţiilor, românul de rând trebuie să facă un însemnat efort (financiar sau de altă natură). La fel, pentru a rămâne în acest circuit, el trebuie să menţină la un ritm susţinut, „prestaţiile” către partid, indiferent dacă este director de primărie sau ministru. Deşi fiecare din partidele mari se pretinde a fi o structură democratică în sine, schimbările de lideri se petrec după un tipar stalinisto-hruşciovist (exceptând episoadele sângeroase). Mai departe, Puterile Statului funcţionează după principiul protejării intereselor personale. Legislativul şi Executivul legiferează şi administrează în favoarea clientelei; procesele durează mai mult ca în vremea lui Dickens şi se termină cel mai adesea cu decizii bizare; administraţia este coruptă şi ineficientă. Toate instituţiile de control ale Statului par să fie populate de fanarioţi; toate instituţiile de supracontrol par a fi înfiinţate cu scopul de a-i proteja pe cei pe care ar trebui să îi sancţioneze. CSM le dă certificate de bună purtare magistraţilor, Colegiul Medicilor are rezultate mai bune în apărarea breslei, decât în sancţionarea colegilor ce greşesc, Consiliul Concurenţei încă mai anchetează politicile de cartel care au devenit deja parte din viaţa românului ş.a.m.d.
Oamenii din politică şi administraţie îşi fac firme, care câştigă peste noapte contracte şi sume fabuloase. Competiţia este reală doar până intră pe fir una din aceste firme, care sfârşeşte prin a acapara piaţa. Instituţiile responsabile de disciplina financiară nu fac decât să-i vămuiască pe cei ce nu au norocul să aibă pile (dacă Îngerul Domnului l-ar fi întrebat pe Avraam dacă să distrugă Sodoma şi Garda Financiară, acesta ar fi răspuns: Arde-i! – Let the motherfucker burn.) Singurele excepţii de la regula „firmei de casă” sunt marile companii naţionale şi internaţionale, ale căror investiţii sunt şi ele făcute, oricum, cu girul factorului politic.
În momentul de faţă, România este împărţită în două clase: Oligarhia politico-administrativă şi restul – clasa subordonată. Şansele de propăşire ale românului de rând sunt strict legate de accederea în clasa superioară. Opţiunile lui sunt limitate – orice votează, are de pierdut; munceşte şi câştigă doar dacă i se permite şi dacă nu supără pe nimeni important; trebuie să tacă şi să se mulţumească cu ce primeşte. Deşi Ceauşescu e mort, moştenirea lui e vie – România trăieşte, în continuare, într-un regim opresiv, în care individul e liber să aleagă doar ceea ce i se oferă. Frustraţi economic şi social, românii îşi canalizează nemulţumirile unii împotriva celorlalţi: Ura şi violenţa sunt peste tot – în ştirile de la ora cinci, în trafic, la coadă la ghişeu, pe stadioane. Deşi pâinea şi circul ne fac să nu o conştientizăm tot timpul, România e o ţară la limită.
