Odată încălzirea vremii, subiectul codurilor galbene de ninsori şi ploi „s-a răcit”. La fel şi capetele înfierbântate de intervenţia utilajelor de deszăpezire. Aşadar, putem să ne apucăm, în linişte, să facem o analiză la rece a ceea ce este, se pare, cel mai important drept câştigat de români, la Revoluţie: Dreptul de a ne plânge.
Editorial realizat de Răzvan PETRE
Televizorul, această minunată maşinărie a timpurilor noastre, ne aduce în casă, cu ocazia fiecărei disfuncţionalităţi (justificată sau nu) a Sistemului, un personaj cunoscut, care a ajuns să facă parte, dacă nu din familia, atunci măcar din conştiinţa noastră colectivă. Este vorba de cetăţeanul nemulţumit, varianta mioritică. Acest individ neputincios, cu ocazia fiecărei inundaţii, a fiecărui viscol, sau a fiecărei cozi la vreun birou îşi exercită dreptul său elementar de a glossa şi de a doini pe marginea ineficienţei Sistemului.
Traficul este blocat – cetăţeanul se plânge. Evident, ar putea să îşi lase maşina acasă, să nu se bage tupeist pe contrasens, sau să nu mai blocheze intersecţia, dar astea sunt pentru fraieri. Afară e viscol – cetăţeanul înjură de mama focului şi de Mama Natură autorităţile care nu sunt în stare să se pună cu forţele dumnezeieşti. În loc să observe că afară viscoleşte ca la balamuc, el ne anunţă, de fiecare dată, că „nu am văzut nici o maşină de la Drumuri care să dea zăpada”. La fel, la inundaţii, nici unul dintre aceşti cetăţeni furioşi nu observă că locuinţa sa e construită fix în calea puhoiului, dar toţi arată cu degetul ridicat în eter, Sistemul fără chip şi nume, care nu a reuşit să ranforseze digul, să oprească ploaia şi să cuminţească apele. O categorie aparte, care şi-a făcut o meserie din a se plânge, e cea a pensionarilor care se calcă în picioare, cu o perseverenţă demnă de scopuri mai bune, să îşi depună tot felul de hârtii (pe care le-ar fi putut trimite prin poştă), sau să pună mâna pe nişte moaşte (şi sarmalele aferente).
De plouat, plouă şi în alte ţări. De nins, ninge şi în străinătate. Mai bine de jumătate din cursele aeriene anulate pe Otopeni, anul acesta, nu au putut pleca, sau sosi, din cauza problemelor ivite pe aeroporturile din alte ţări. Vremea rea care a afectat România, a făcut ravagii în toată emisfera nordică. Americanii au privit neputincioşi cum gerul le-a distrus recoltele de citrice şi viscolul a dus la închiderea a zeci de autostrăzi şi aeroporturi. La noi, gerul şi zăpada au provocat un val de antipatie unanimă – cei care s-au văzut izolaţi, sau în imposibilitatea de a porni la drum din cauza zăpezii, s-au plâns. La fel, cei care au fost lăsaţi să plece spre destinaţie, dar trenul sau maşina cu care circulau a fost prinsă în zăpezi, au desfiinţat cefereul şi compania de drumuri.
Acum, a te plânge, deşi e natural, nu te ajută cu mai nimic (decât în eventualitatea în care plângerea e formulată în scris). Conform unor studii ştiinţifice, înjurăturile s-au dovedit a fi de natură a diminua, întrucâtva, senzaţiile de durere. Aşteptăm cu nerăbdare studiile despre rolurile avute de autocompătimire şi de pasarea responsabilităţii. Cât despre sportul naţional al plângerii, trebuie remarcat un lucru – această atitudine exista şi înainte de 89 (atunci când se oprea apa, sau curentul, şi bunica decreta: „E de la ei…”). La fel ca în vremurile acelea, nu dăm nume, ci ne referim la o companie, la un birou, sau la un guvern. Diferenţa constă în faptul că acum avem dreptul, garantat de Constituţie, să spunem public, cu microfonul la nas şi ochii în cameră, că Sistemul nu îşi face treaba. În definitiv, asta e esenţa – ei trebuie să îşi facă treaba, iar noi trebuie să ne plângem, dacă nu ne convine ceva. Nu rezovăm nimic, nu ajută pe nimeni plânsul nostru; dar el este autentic românesc şi profund mioritic!
