„Recent, acum vreo lună, am revăzut filmul „Planeta maimuţelor” şi era foarte interesant cum oamenii erau trataţi acolo de către animale. Mă gândesc ce vorbesc acum între ele animalele, atunci când noi discutăm astfel despre ele, că le vom ucide. Deci vom deveni, vom face bestialităţi, vom fi noi bestii şi ei vor fi înţelepţii. (…) Prietenii noştri cei fideli şi devotaţi sunt câinii şi caii (…) De aceea, eu ca medic, ca deputat, ca şi om, n-o să votez o lege care va omorî animalele.” Aşa grăia în Parlament, în 7 martie 2011, Sonia Maria Drăghici (PSD), la dezbaterea legii pentru eutanasierea maidanezilor propusă de PDL. Doi ani mai târziu, legea a fost pusă din nou pe tapet. Acelaşi text, cu mici modificări, şi susţinut, de data aceasta, de către USL. Sonia Maria Drăghici, ca om, doctor şi deputat, a votat „pentru” legea care va omorî animalele.
În România, dacă eşti politician, eşti demagog. E o axiomă. Publicul spectator (şi cu drept de vot) se aşteaptă la asta. Nimeni nu mai găseşte ceva deplasat, jenant, sau penal în minciunile populiste pe care le împroaşcă un politician. După 24 de ani în care ni s-a promis constant marea cu sarea, de către politicienii de toate formele şi culorile, suntem vaccinaţi. Ne-am obişnuit şi acceptăm să fim prostiţi adesea. Dar dacă aici nu e vorba doar de prosteală?
Un articol de Răzvan PETRE
Am doi vecini în cartier. Şi-au luat câte un petec de pământ, şi-au construit câte o casă pătrată şi urâtă. Primul şi-a făcut un garaj, în care face grătar când e vremea frumoasă, iar maşina şi-o ţine în stradă. Şi-a luat şi un câine, care îi rodea papucii de la uşă, aşa că l-a „transferat” şi pe el în stradă (avantaj dublu – are papucii intacţi, iar câinele păzeşte maşina). În cinci ani nu a fost în stare să-i facă o cuşcă. Animalul a dormit pe asfalt, până au murit majoritatea câinilor (bătrâni, blajini, sterilizaţi) de la blocul nostru şi vecinul a luat una din cuşti împrumut.
Al doilea vecin avea impresia că maidanezii intră prin gardul lui, drept care s-a apucat să îi calce cu maşina pe alei (de fapt, printre gratii săreau căţeii de apartament scoşi de ceilalți vecini la plimbare). Ca măsură suplimentară, a dublat numărul gratiilor. După care l-a apucat teama de hoţi. Şi-a înălţat cu un metru gardul, a pus reflectoare la colţurile casei, a pus becuri cu senzor de jur împrejur, şi-a montat o duzină de camere, iar zilele trecute l-am văzut experimentând cu o cameră cu infraroşii. Omul nostru are doi copii şi le-a luat un câine. Pentru că urla la lună, i-a luat şi lui un alt câine – tovarăş de joacă. Acum îi sar în grădină propriii câini. Ca să rezolve problema, lasă uneori deschisă poarta masivă, din fier forjat, pentru ca patrupedele să îşi consume energia în stradă.
Dacă te apropii de casele vecinilor, câinii sar pe tine (unul din ei e rottweiler). Aici intervine dilema: Primăria nu le-a mai făcut vecinilor mei şoseaua prevăzută în PUZ. Au făcut ei, pe terenul lor, un drum de acces. Dacă ar începe nebunia cu hingheriada, oamenii de la ecarisaj ar trebui să consulte un avocat – pe de o parte, câinii zburdă pe maidan, deci trebuie săltaţi. Pe de altă parte, dacă sunt luaţi de pe drumul privat al vecinilor, se numeşte abuz, violarea proprietăţii, poate chiar furt.
Până la rezolvarea dilemei, mai am altă problemă: Câinii de la blocul meu, cum spuneam mai sus, sunt acum în Paradisul patrupedelor. În plus, haita din parcarea alăturată – doi dulăi şchiopi (loviţi de masini) şi o căţea, au dispărut subit. Probabil că i-a luat Primăria. Pe fondul acestui vid de putere, în zonă s-au pripăşit, de pe coclauri, 4-5 potăi. Fiind noi şi de pripas, maidanezii ăştia sunt cu capsa pusă, latră şi mârâie tot ce mişcă. Deci moartea, respectiv hingherii şi-au făcut datoria şi au eliminat câinii ăia blajini şi familiari (dar care într-un reportaj tv ar fi putut trece drept bestii însetate de sânge). În lipsa lor, acum trebuie să mă feresc (sau să mă pun bine) cu maidanezi noi, care îmi arată colţii, în semn de prietenie.
Aşa cum v-am arătat mai sus, demagogia nu are numai componenta de prosteală. Ni s-a promis rezolvarea brutală, dar rapidă, a problemei maidanezilor. Premierul Ponta, cu o mină serioasă, a spus că între viaţa unui copil şi cea a unui câine, alege copilul. Aşa cum am prezis atunci, totul a durat o lună, apoi subiectul a fost uitat şi nu s-a întâmplat nimic. Unde sunt acum politicienii preocupaţi, unde sunt gazetarii vehemenţi? În loc de copil, sau de câine, ei au ales o lege. O lege moştenită, făcută pe genunchi, plină de prevederi inumane, şi din care lipseşte mult-promisa poliţie a animalelor. Dacă aceasta ar fi existat, poate că ea i-ar fi învăţat pe vecinii mei să îşi ţină javrele în curte (în caz contrar riscând amendă), iar pe restul nesimţitorilor – să nu mai arunce câini pe stradă.
Între timp, aşa cum am constatat la mine în parcare, soluţia eliminării brutale a maidanezilor (pe cale naturală sau artificială) nu a făcut decât să înrăutăţească situaţia. În loc să îmi învăţ copilul să se spele pe mâini după ce a mângăiat un câine, trebuie să îl învăţ să se bată cu noul patruped. Aşa că data viitoare când am să aud un politician că bate câmpii, am să iau atitudine. La prima strigare, demagogia e opiul maselor. La a doua, ea se întoarce şi ne muşcă de fund.
P.S.: Recent a fost finalizată ancheta procurorilor în cazul de la care a pornit toată nebunia cu legea anti-maidanezi. În concluzii nu se face nicio referire la obligația primărie de a stârpi maidanezii, sau la pericolul pe care îl reprezintă maidanezii pentru om și societate. Dimpotrivă, patrupedele ucigașe sunt identificate ca fiind câini de pază ai terenului pe care s-a întâmplat tragedia. Deci, cel puțin la prima vedere, se pare că scandalul maidanezilor a fost unul artificial. Mai multe despre asta într-un articol viitor.
