Pe 15 februarie au fost două momente importante pentru Curtea Constituțională: Primul a fost declararea ca neconstituțională a ordonanței prin care a fost introdus portul obligatoriul al măștii în toate locurile publice deschise. Al doilea a fost redactarea unui comunicat de presă despre ce NU s-a întâmplat la CCR.
Despre Curtea Constituțională am mai scris acum câțiva ani, când i-am asemănat pe magistrații Curții cu Pilat din Pont. Spuneam atunci că – de fiecare dată când au fost puși în fața unei decizii dificile – acești magistrați au scăldat-o și s-au dovedit a fi niște căcăcioși. Au procedat în așa fel încât să împace și capra și varza, în așa fel încât din decizia lor să poată fiecare să înțeleagă ce vrea iar asupra lor să cadă o responsabilitate cât mai mică.
Dacă în privința avizului pentru suspendarea președintelui au putut-o scălda, acest lucru nu e posibil și în cazul deciziilor de neconstituționalitate, unde CCR e forțată să ia decizii clare. În vara lui 2020, magistrații Curții au recunoscut evidența, declarând neconstituționale măsura reținerii fără proces a celor testați pozitiv, precum și amenzile monstruoase din starea de urgență. Ulterior acestor decizii, CCR a devenit țintă a criticilor agresive din partea politicienilor și a unei părți a presei. Arafat i-a acuzat că nu au procedat înțelept și că puteau să mai tragă de timp o lună-două, eventual până la finalul pandemiei. Iar premierul de la acea vreme, Ludovic Orban, le-a zdrăngănit cătușele: „CCR nu este la prima decizie care zădărnicește eforturile noastre de a combate efectele pandemiei de coronavirus. Rugămintea mea către toți cetățenii e să nu țină cont de decizia CCR.” Hmmm – zădărnicirea combaterii bolilor – parcă am mai auzit în altă parte sintagma asta… în Codul Penal, poate?
Când îi vezi în poza de grup, umflați în togă ca niște curcani stacojii, ai avea impresia că magistrații Curții sunt o adevărată putere în stat. În realitate, pe sub togă, sunt și ei oameni, cu tare și angoase, ca orice individ. După ce politicienii au asmuțit presa și populația pe capul lor, după ce li s-a arătat pisica și li s-a indicat ce să facă, magistrații Curții și-au luat notițe și s-au conformat.
Cel mai bun exemplu e dat de ședința din 15 februarie 2022. Cu ocazia aceasta, CCR a constatat neconstituționalitatea Ordonanței 192/2020 – care prevedea, printre altele, obligativitatea portului măștii în spațiile publice exterioare. Deși pe ordinea de zi figuraseră alte câteva zeci de dosare, în aceeași zi CCR s-a grăbit să posteze un comunicat de presă, în care să anunțe doar decizia privind OUG 192/2020. CCR e cu poporul! – poate v-ați gândit…
Ei bine, nu. CCR doar își face datoria – aceea de a da cât mai puține bătăi de cap guvernanților. Asta reiese clar din textul comunicatului, în care CCR arată că decizia există, daaar… ea nu se aplică, deocamdată. Deși nu fusese întrebată de nimeni, CCR a subliniat că decizia de neconstituționalitate nu înseamnă înlăturarea portului măștilor peste tot și că prevederile care nu sunt introduse de OUG 192 rămân în continuare în vigoare. Am verificat și, în continuare, este prima dată când găsim în comunicatele CCR precizări privind actele și articolele care nu au fost atacate la Curte și care rămân în vigoare – deci care logic nu sunt de competența CCR.
Comunicatul e în primul rând bizar de stupid (Curtea ne anunță că a descoperit că noaptea e întuneric, dar ne și anunță că ziua… nu e întuneric. Oau! Cine s-ar fi așteptat?) Însă, totodată, CCR împrumută de la celelalte autorități limba de lemn a exprimării publice, folosind expresii abstracte și ambigue și citând alandala legi și ordonanțe – cu efectul garantat că cei ce nu cunosc legile în cauză nu pot înțelege nimic din comunicat. În aceeași zi în care a fost emis comunicatul, secretarul de stat Raed Arafat a luat la colindat studiourile tv, pentru a anunța că măsura CCR nu înseamnă măsura eliminării măștilor. Pe ce se baza? – Pe comunicatul emis chiar de CCR, în care se indica indirect acest lucru.
Totodată, Arafat ne anunța senin că măsura CCR, deși e obligatorie, nu se aplică! Pentru ca textele de lege declarate neconstituționale să fie suspendate, e nevoie mai întâi ca decizia CCR să fie publicată. Dacă intenționați să vă țineți respirația până atunci, avem vești proaste: Pe 18 februarie 2022 a fost publicată o decizie a CCR datată 9 octombrie 2021 – o întârziere de 4 luni. Decizia are 3 pagini, din care contribuția Curții este de o pagină…
Codul de Procedură cere ca hotărârile să fie redactate în termen de 30 de zile – prevedere pe care majoritatea instanțelor o ignoră. CCR, care din multe puncte de vedere este cea mai importantă instanță a țării (printre altele, deciziile CCR se aplică tuturor românilor…) ar trebui să dea un exemplu. În schimb, majoritatea deciziilor CCR se publică cu 2-3 luni întârziere, iar regula pare să fie că termenul e cu atât mai mare, cu cât hotărârea are impact mai puternic. În privința hotărârii privind OUG 192, sunt șanse mari ca ea să ajungă la Monitorul Oficial undeva pe la începutul verii – după ce măștile vor fi eliminate oricum prin decizie a guvernului. Cât despre magistrații CCR, aceștia par într-adevăr să-și fi însușit criticile aduse de politicieni și fi devenit talentați practicanți ai sportului trasului de timp.
E adevărat, în același timp, că munca acestor magistrați a devenit mult mai grea, în ultimii doi ani. În această perioadă, drepturile garantate prin Constituție au fost călcate în picioare, iar legislația prin care acest lucru a fost pus în practică a fost redactată adesea cu un amatorism total, în stil pompieristic și totală bătaie de joc față de normele de drept.
Declararea neconstituționalității OUG 192 nu m-a surprins, ea fiind decisă oarecum „din oficiu”, pentru că guvernul nu se deranjase să solicite avizul Consiliului Legislativ – demers obligatoriu, în lipsa căruia orice ordonanță e poate fi invalidată. Aceasta nu este o excepție – ca un tip căruia îi place să meargă întotdeauna la sursă, am parcurs aproape toate deciziile-cheie luate în domeniul pandemiei de Guvern și Parlament și mi-am pus mâinile în cap. Majoritatea par să fie luate de amatori indolenți, care de cele mai multe ori nu se deranjează să respecte nici măcar regulile impuse anterior de ei înșiși, darămite cele general valabile. De exemplu – fiecare declarație a stărilor de alertă ar trebui să fie luată pe baza unei analize a situației sanitare și a eficienței măsurilor existente și propuse – analiză care întotdeauna lipsește. Analiza trebuie făcută de CNSU, organism compus din câțiva miniștri, plus Arafat și alți câțiva trepăduși subordonați. Deci guvernul ar putea să facă o analiză de formă, să își propună singur niște lucruri – dar nu se deranjează să facă nici măcar atât. Asta e doar una din zecile de hibe procedurale care fac ca toate stările de alertă și majoritatea corolarului de ordine, hotărâri și ordonanțe să fie nulități de drept, așteptând doar ca cineva să sesizeze instanța și să obțină anularea lor.
În ultimul an, magistrații CCR au fost inundați de cereri referitoare la aceste măsuri, până la punctul în care au trebuit să facă ședințe dedicate, în care acestea reprezintă mai mult de 50% din totalul dosarelor analizate. Dintre toate, cea mai contestată este Legea 55/2020, în baza căreia au fost luate toate deciziile de pandemie din vara lui 2020 încoace. Din punct de vedere constituțional, Legea 55 e o bombă – promovată după ce Curtea Constituțională interzisese guvernului să aresteze suspecții de covid, ea practic legiferează încălcarea constituției. Practic impune principiul că guvernul poate centra și da cu capul în același timp, că guvernul poate să decreteze starea de alertă sau urgență, ceea ce îi dă puteri necontrolate de a lua orice decizie, într-un cadru așa de larg încât ai putea strecura un convoi de barje prin ele. Ineficiența Legii 55 în a proteja și a asigura respectarea drepturilor și Constituției a fost probată de nenumărate ori. De exemplu, ea prevede că școlile nu pot fi închise. Dar, în iarna 2020-2021, pasajul de lege referitor la acest lucru a fost completat succesiv prin 4-5 ordonanțe, prin care s-a decretat că școlile pot fi închise, deci avem o lege care spune că e și albă, și neagră – în același timp, și după cum decide guvernul.
Moral, Legea 55/2020 e o mizerie. Printre altele, ea neagă accesul cetățenilor la justiție – lucru constatat chiar de Curtea Constituțională. Autorii legii au prevăzut că persoanele carantinate împotriva voinței lor pot obține o hotărâre de anulare a acestei decizii în 3-4 zile, ceea ce a dus la o reducere drastică a carantinelor absurde și abuzive. În același timp, pentru toate celelalte decizii de pandemie, legea a indicat folosirea procedurii de contencios administrativ. În vara lui 2021, după lungi tergiversări, CCR a constatat evidența – că această procedură presupune minim 30-40 de zile pentru obținerea unei decizii în primă instanță. În condițiile în care starea de alertă se declară pe 30 de zile maxim, decizia vine întotdeauna după ce hotărârea nu se mai aplică. Deci te judeci degeaba și mori cu dreptatea-n brațe.
În ultimele luni s-au adunat zeci de decizii de anulare a stărilor de alertă trecute, decizii pronunțate de Curțile de Apel ale mai multor județe. Dar degeaba: Înalta Curte – la care se judecă recursurile – nu a finalizat până acum niciun dosar și e campioana bătăii de joc la adresa românilor. În vara lui 2021, CCR a constatat că Parlamentul ar trebui să fixeze o procedură rapidă pentru atacarea stărilor de alertă și a declarat neconstituțională procedura prevăzută de lege. De 9 luni de zile nu există procedură legală pentru atacarea stărilor de alertă, iar instanțele aplică din lipsă de altceva vechea procedură, constatată de CCR ca fiind neconstituțională.
De 9 luni, dreptul de acces la justiție e călcat în picioare. De 9 luni, parlamentarii încurajează acest viol, refuzând să modifice legea și să redea acest drept românilor. De 9 luni, Legea 55 e garantul neconstituționalității. Despre toate astea, CCR nu are nici măcar un „punct de vedere”.
E adevărat că munca magistraților CCR a devenit mult mai grea în ultimii doi ani. La fel de adevărat e că și-au făcut ei înșiși viața grea. Nu ar fi deloc dificil să-și ușureze sarcina și, în același timp, să-și facă datoria de garanți ai respectării Constituției. Un prim pas uriaș pe această cale ar fi declararea ca neconstituțională a Legii 55, sau măcar emiterea unei declarații publice prin care să indice că în forma actuală această lege garantează violarea drepturilor. Însă, pentru magistrații CCR e veșnica dilemă a angajatului la stat: Să spun adevărul, cu riscul de a supăra șefii și de a spune adio unei pensii babane, sau să trag liniștit la șaiba mea? Deocamdată, șaiba e pe primul loc…
Un articol de Răzvan PETRE
