Soarta a făcut ca alegerile din România şi din Statele Unite ale Americii să pice simultan. Referendumul din 2003 a făcut ca Prezidenţialele noastre să fie decalate, dar scrutinul pentru Legislativ rămâne pe loc. Avem din nou ocazia de a face o paralelă între cele două curse electorale. Din păcate.
Deunăzi, Mitt Romney a fost „investit” oficial drept candidatul republican, ce va purcede să (încerce să) îl detroneze pe preşedintele democrat Barack Obama. Convenţia republicanilor, care a scăpat la mustaţă de o întâlnire cu uraganul abătut recent asupra Americii, a fost punctată de o serie de discursuri lăudate (ca cel al lui faimosului actor/regizor Clint Eastwood) şi de unele criticate. Ca cel al „sărbătoritului serii” – Mitt Romney. Majoritatea comentariilor şi analizelor publicate a doua zi au notat că, deşi prestaţia lui Romney a punctat bine la retorică şi înflăcărare, ea a fost, per ansamblu, o înşiruire de declaraţii fără substanţă (ceea ce îmi aduce aminte de un anumit preşedinte interimar din România).
Un editorial de Răzvan PETRE
Criticii i-au reproşat candidatului republican faptul că atacurilor deschise la adresa lui Obama nu i-au fost opuse proiecte concrete. În fapt, singura declaraţie a lui Romney care s-ar fi putut încadra în categoria ideilor de campanie a fost o promisiune (cam fantezistă) de a crea rapid peste 12 milioane de noi locuri de muncă…
Dincoace de Atlantic, alegerile se apropie în linişte. Dincolo de perdeaua de fum întreţinută de scandalurile noastre cele de toate zilele, politicienii de pe Dâmboviţa zac (şi o fac foarte bine de zeci de ani încoace) într-o binecuvântată adormire. Prin 1996, Emil Constantinescu & Co. au promis 15.000 de specialişti şi milioane de dolari care aşteptau la graniţă. După alegeri, s-a dovedit că erau blufuri, iar cei care jucaseră la cacealma au ajuns la coşul de gunoi al istoriei. De atunci, nimeni nu s-a mai hazardat să promită nimic măreţ. E suficient să îi înjurăm pe ăilalţi şi să călărim până la finiş votul negativ…
În timp ce USL bombarda reduta băsesciană, iar PDL specula maxim greşelile inerente ale lucrului politic în echipă din tabăra social-liberal-voiculeştilor, nişte băieţi făcură un sondaj. De parcă i-a pus dracul, au strecurat pe listă întrebarea păcătoasă: „Vă consideraţi de stânga?”. 17 % au răspuns DA. Saptesprezece la sută. Cam cât mini-procentul de popularitate al lui Băsescu. Asta ce înseamnă? Cumva că, dacă în unu-doi ani actuala coaliţie nu se dovedeşte cu nimic mai bună decât precedenta, USL-iştii vor defila şi ei undeva la 20% (am pus la calcul şi procentul celor care se consideră liberali, în caz că există aşa ceva)?!?
Decuplate de Prezidenţiale, alegerile din decembrie nu promit mare lucru. Vor lipsi focurile de artificii prilejuite de referendumul pentru demiterea preşedintelui. Ce e mai trist este că vor lipsi, cel mai probabil, şi proiectele concrete. La nivel general, partidele din România sunt lipsite de identitate, străine de cuvinte ca „strategie”, „doctrină”, „platformă”. În particular, lupta pe colegii se va da în dulcele stil clasic – prin mituirea oponenţilor, panotaj agresiv şi ecuaţii de genul „ce e mai bun – urna mobilă, sau alegătorii mobili?”. Ca la nenea Romney, discursurile înflăcărate vor lua locul concursului de proiecte. La astea se va adăuga specificul local – valorificarea votului negativ, a nemulţumirilor direcţionate împotriva conducătorilor. În secolul acesta al informaţiilor şi al prognozelor meteo de mare acurateţe, polticienii noştri continuă să prospere (sau să dispere) din ce pică de la Dumnezeu şi de la soartă. Iar noi, electorii, ne mulţumim să votăm destructiv, în loc să cerem proiecte fezabile. Putem spune că avem politicienii pe care îi merităm. Sau invers – că ei ne merită pe noi.
