Oamenii spun că primarul din Mircea Vodă nu-şi aminteşte de ei nici măcar în campanie
Cu toţii ştim că în România există sate cu ţărani înstăriţi, sate în care oamenii se descurcă de pe o zi pe alta, sau sate părăsite, care arată ca după război. Există însă un sat în judeţul Constanţa care nu se încadrează în nici una dintre categoriile enumerate. Satul Gherghina nu arată nici măcar precum un sat abandonat. Am plecat în căutarea acestui loc, singurul nostru indiciu fiind că aparţine de comuna Mircea Vodă şi că se află pe drumul spre Ţibrinu, un loc cunoscut de pescari, pentru balta din apropiere. Localnicii din Mircea Vodă ne-au spus că Gherghina este primul sat care ne va ieşi în cale, dacă o luăm pe drumul dinspre primărie. Niciunul dintre ei nu ne-a spus însă că asfaltul se termină imediat după primărie. Aşa am ajuns să ne rupem maşina într-un slalom infernal printre craterele care aminteau că acolo a fost cândva un drum.
Un articol de Andreea PAVEL
Cristian Andrei LEONTE
În dreapta, cratere în drum; în stânga, staţie de asfalt
Ironia face că la jumătatea ”drumului” nişte muncitori lucrau de zor la o staţie de betoane şi descărcau tone de pietriş, iar pe de o parte şi de alta a ”uliţei” se învârteau elicele eolienelor. Asta înseamnă kilometri de asfalt şi milioane de euro care nu se văd nicăieri în comună. Când am ajuns în primul sat, spre marea noastră surprindere, acesta nu era nicidecum Gherghina, ci Ţibrinu. Am făcut cale întoarsă, la îndrumările unei bătrâne, care ne-a spus că am trecut de Gherghina şi că va trebui să ne oprim la o fântână părăsită. Şi mai mare ne-a fost surprinderea când, ajunşi la fântână, un localnic ne-a spus că tocmai ce am ieşit din Gherghina. Aşa ne-am dat seama că satul Gherghina concurează la dimensiuni cu un teren de fotbal.
10 case, cinci familii
Cu greu ne-am dat seama că petele de culoare care de-abia se zăreau printre bălăriile crescute erau, de fapt, cele 10 case din Gherghina. Culmea e că în sat există numai cinci familii. Explicaţia vine din faptul că doi machedoni au cumpărat jumătate din locuinţele părăsite de tătari, pe vremea lui Nea’ Nicu, şi le-au transformat în căşării. Am fost curioşi să vedem cum arată o zi din viaţa oamenilor care locuiesc într-un sat precum Gherghina. Am reuşit să vorbim doar cu trei din cele cinci familii. Localnicii au acceptat să stea de vorbă cu noi, singura lor condiţie fiind să nu le apară numele în ziar, de teamă ca primarul să nu se răzbune pe ei.
Satul a fost părăsit pe vremea lui Ceauşescu
”În satul ăsta mai sunt 10-12 case… Aici a fost sat de tătari. Şi unii au fost bătrâni, au murit, alţii şi-au luat case la oraş, copiii s-au mutat şi ei la oraş. Pe vremea lu’ Ceauşescu, au vrut să demoleze şi satul ăla şi ăsta, oamenii s-au speriat şi au plecat la oraş, şi aşa a rămas satul ăsta. Aveau animale multe tătarii ăştia: capre, vaci, oi… da’ acu’ s-a dus pe apa sâmbetei totu’… Doar machedonul ăsta de la deal e înstărit rău, unde este căşăria asta făcută, că a ştiut când să cumpere de la tătari… da’, în rest, în sat nu mai sunt nici 15 oameni… Noi aici suntem trei, noi doi şi băiatul. Şi noi nu ştim cât om mai duce-o aşa, că dacă ne este rău trebuie să chemăm salvarea tocmai de la Medgidia. De muncă nici atât nu se poate pune vorba… Muncim cu ziua, aici în sat, că nu se găseşte de muncă altceva… mai cu sapa, soţul mai face un zid cu pietroaiele alea… dar e vai de noi. Nu avem nici ce pune în grădină, că nu avem cu ce să lucrăm, aşa săraci suntem. Nici plug nu avem… mai dăm niţel cu cazmaua… Fiecare cum se descurcă. Nu vedeţi că acum sunt patroni peste tot… ?” . Aceasta este povestea primei familii cu care am stat de vorbă.
„Iau ajutor social când îşi aminteşte primăria”
Următoarea familie ne-a făcut martorii unei poveşti şi mai triste: ” Nevoi sunt o groază, loc de muncă unde să găseşti aici, că nici la Mircea Vodă nu ai unde. Eu am ajutor social, dar când îl primesc, când nu, că ăştia de la primărie spun că n-au bani. Aşa că dacă îşi aduc aminte de mine, bine, dacă nu… Şi am auzit că eloinelele astea (eoliene, n.red.) aduc bani la primărie, dar pe noi ne minte că n-au. L-am rugat pe machedonu’ ăla să ne dea şi nouă ceva de muncă, da’ ştiţi cum e la machedoni: a luat-o pe nevastă-sa, pe cumnată-sa etc. Dacă ne vine rău în casă, am încurcat-o. Am şi băiatu’ bolnav… Dacă am bani de taxi sau de salvare, bine, dacă nu… mori în casă. În rest, ca să ne întreţinem, ne trezim de la cinci dimineaţa, muncim toată ziua şi ne culcăm la miezul nopţii”.
„Votez doar ca să n-am probleme după aia…”
Femeia îşi continuă povestea, vorbind despre dezinteresul administraţiei locale faţă de problemele zilnice ale sătenilor: „Suntem sclavi la patronii de-aici. Le vindem laptele pe nimic şi-şi bat joc de noi. Şi cu drumurile e vai de noi. Mi-am asfaltat singură în faţa curţii. Nici apă n-avem. De canalizare nici nu mai vorbim, e lusc (lux, n.red.). Mă rog de ei de un an şi ceva să vină să îmi facă fântâna aia… (fântâna părăsită, pe post de „indicator”, de la intrarea în comună, n.red.). trebuie să cărăm în fiecare zi de la izvorul din deal, dacă vrem să bem. Dacă nu, sau nu putem, murim de sete. Pe primar nici nu-l interesează de noi, că nici în campanie nu ne-a băgat în seamă. De-aici n-are de luat multe voturi. Da’ mă duc totuşi să votez că altfel, dacă am nevoie de ceva de la primărie, mă întreabă de ce n-am votat. Şi nu mă ajută. Şi poate nu mai primesc nici ajutorul social. Dacă ei n-au venit să le capseze urechile la capre… aş fi primit subvenţii vreo 70 de milioane pe an, da’ nu le-a păsat. Şi gunoiul ăsta de-aici pute, că au pus degeaba coşurile astea aici, că nici măcar nu vin să-l ridice. Îi transmitem totuşi, domnului primar… multă sănătate”.
