Profil de Primar

Apeductele romane de la Fântânele

O comună constănţeană cu o istorie de 2000 de ani

Apeductul antic reprezintă o adevărată minune a geniului roman, o „bijuterie” tehnică, care a contribuit din plin la dezvoltarea extraordinară a unui Imperiu a cărui poveste este acum cunoscută în întreaga lume. Aflaţi teoretic în umbra zecilor de legiuni ce mărşăluiau prin provinciile lumii cunoscute, inginerii Romei au „oferit” drumuri, poduri şi alte realizări tehnice, fără de care marile cuceriri ale unor Cezar, Traian sau Marc Aurelius, nu ar mai fi fost posibile. Apeductele (n.r.de la latinul aqua ductus  – conductă de apă) au fost acele construcţii impresionante, instalaţii de captare a apei, care prin sistemul lor ingenios de conducte transportau apa potabilă pe distanţe mari, de zeci de kilometri, până în oraşele aflate sub stăpânirea Romei. Astfel de reţele au împânzit toate provinciile cucerite iar Scytia Minor (pe teritoriul căreia s-a dezvoltat ulterior şi Dobrogea modernă) nu făcea excepţie de la această regulă. Deşi este o regiune străjuită, în toate punctele sale cardinale, de apele Dunării şi de cele ale Mării Negre, Dobrogea a avut mereu probleme legate de alimentarea cu apă, în special în centrul provinciei.

Un articol de Cristian CEALERA

Atunci când au pus stăpânire pe bătrâna cetate grecească a Histriei, romanii s-au confruntat cu marea problemă a alimentării cu apă. Au căutat, şi găsit, imediat, o soluţie. La aproximativ 30 de kilometri distanţă, în zona actualei comune Fântânele, apa era din belşug… Mai trebuia doar adusă în cetate…

Apeductele de la Fântânele

La Fântânele, ruinele vechilor apeducte au făcut mereu parte din viaţa localnicilor. Copiii s-au jucat mereu în preajma bătrânelor conducte sau printre zidurile locuinţelor civile din apropiere. Comoara era descoperită, dar despre ea se ştiau prea puţine…
Doi mari istorici români, Constantin Moisil (la începutul sec.XX) şi apoi Vasile Canarache (după 1950) au fost primii care au cercetat în amănunt ruinele de la Fântânele. Ulterior, „părintele Histriei”, Alexandru Suceveanu a extins lucrările şi a concretizat rezultatele într-o lucrare impresionantă, „Fântânele – contribuţii la studiul vieţii rurale în Dobrogea romană”. S-a descoperit că la Fântânele au existat trei apeducte, ruinele lor fiind presărate în diverse puncte ale localităţii moderne. Apeductele antice erau  unul din olane, altul din blocuri de calcar dar şi din tubuli de ceramică îmbinată cu mortar. Potrivit arheologilor români, doar unul dintre aceste apeducte, datat în secolele II – III d.H, aproviziona cu apă potabilă peste 10.000 de locuitori, „în condiţiile unei pante de 4 grade în curgere liberă”. Într-o perioadă de maximă dezvoltare a Histriei romane, în secolul III, (chiar înaintea unei distrugeri din 248 provocată de carpo-goţi), cantitatea zilnică de apă adusă în cetate, de la Fântânele, a fost estimată între 10.000 şi 30.000 de litri.

Aşezarea civilă

Aşa cum era şi normal, în apropierea punctelor şi bazinelor de captare a apei, s-a dezvoltat o aşezare civilă. Dovadă în acest sens stau numeroasele vestigii descoperite în mai multe puncte ale comunei moderne (ruine ale unor case, monede din secolele II – IV dH, unelte, obiecte de ceramică etc). Iniţial, acest vicus (sat) a fost locuit de colonişti civili şi de militari romani, care asigurau probabil paza, dar ulterior, acestora li s-au alăturat localnici, băştinaşi geţi. Aşezarea civilă de acum 2000 de ani nu era foarte diferită, (din punct de vedere al activităţilor desfăşurate), faţă de cea de astăzi. Agricultura şi creşterea de oi şi de capre erau principalele activităţi ale localnicilor. Sclavi erau puţini, marea majoritate a lucrătorilor fiind oameni liberi, coloni sau băştinaşi, care dacă munceau terenul unui om mai bogat, aveau dreptul de a reţine o parte dintre roadele obţinute. Activitatea comercială era şi ea dezvoltată, dovadă stând monedele care circulau în zonă. Astfel, au fost găsite emisii monetare din vremea lui Marc Aurelius (jumătatea secolului II) sau a lui Constantin Cel Mare ( prima jumătate a sec IV). De asemenea, erau monede bătute în cetăţi precum Histria sau Tomis, dar şi în bătrâna Romă.

Nunta lui Atticus

Singurul document epigrafic, descoperit la Fântânele, este o diplomă militară din anul 233, care ne spune o poveste impresionantă. Inscripţia menţionează că împăratul Severus Alexandre cel Pios „a hotărât să acorde tuturor militarilor, care au luptat în cele 10 cohorte pretoriene Alexandriane, dreptul legal de căsătorie, numai cu câte o unică şi primă femeie”. Era o decizie de care beneficiau aceşti militari, indiferent de provincia în care aleseseră să se stabilească. Diploma de la Fântânele nu se încheie aici şi mai menţionează că „chiar dacă ar contracta căsătorii cu femei de drept peregrin, copiii lor vor avea acelaşi drept cu cei născuţi din părinţi cetăţeni romani”. Beneficiarul diplomei găsite la Fântânele este veteranul Aelius Aurelius Atticus, din tribul Acamantia, din Dorylacum (Frigia, Asia Mică, acum pe teritoriul Turciei). Ce reiese însă practic din această inscripţie? Veteranul Atticus, fost militar în cohorta a V-a pretoriană, s-a lăsat la vatră şi a decis să se stabilească în  aşezarea de la Fântânele. El primeşte dreptul de a se căsători, chiar şi cu o persoană care nu era cetăţean roman, copilul lor urmând să primească însă la naştere toate drepturile şi libertăţile cuvenite. La sfârşitul serviciului militar, pretorianul Atticus primea fie 20.000 de sesterţi (7000 enari), fie un lot de 14 hectare în zona Histria, şi pentru care era scutit de impozite. Este foarte posibil ca Atticus să fi optat pentru a doua variantă şi să îşi fi construit în zona Fântânele o villa rustica, în fapt o moşie.

Stigmatul înfrângerii (Dediticii)

Dacă Atticus s-a căsătorit în 233 cu o localnică, de ce aceasta nu ar fi putut fi deja cetăţean roman? Să nu uităm că în 212, prin Constituţia Antonină, împăratul Caracalla acorda cetăţenie universală tuturor celor din Imperiu. Existau însă şi excepţii. Potrivit textelor antice, nu puteau primi cetăţenie, cei numiţi deditici, adică oameni din imperiu, care nu erau nici cetăţeni romani, nici latini şi nici măcar sclavi. Dediticii erau cei din popoarele cucerite şi care în urma unor capitulări necondiţionate, pierduseră orice drept. Geţii din Scytia Minor se poate să fi făcut la rândul lor parte din clasa dediticilor, iar în acest caz o soţie băştinaşă aleasă de pretorianul Atticus ar fi putut spera doar ca fiul ei, (născut în urma comuniunii cu un cetăţean roman), să poată obţine pe viitor drepturi civile. Din fericire, instituţia dediticilor dispare definitiv în timpul lui Constantin cel Mare (306-337). Nu ştim cum s-a încheiat povestea militarului Atticus, însă istoria provinciei ne spune că în 248 (la 15 ani după inscripţia lui Atticus), zona a fost devastată de carpo-goţi, care într-un final au şi cucerit oraşul Histria. Ce soartă a avut aşezarea civilă de la Fântânele nu se ştie foarte bine dar este cert faptul că vicusul a existat şi după acest episod, ultimele urme de locuire fiind din veacul al cincilea.

Misteriosul zeu Sabazios

Singura sculptură de la Fântânele a fost descoperită în 1978 şi îl reprezintă pe Sabazios, un zeu venerat de traci ca „Eliberatorul de anotimp rece”. Este de fapt un nume frigian, dat de greci acestei divinităţi, pe care ei au preluat-o de la triburile tracice din Munţii Balcani. Sabazios era venerat la lumina făcliilor, noaptea în munţi, astfel că prezenţa sa sculturală la Fântânele surprinde puţin. Să nu uităm însă că în aşezarea de lângă apeducte trăiau foşti militari romani, veniţi din toate colţurile Imperiului şi care implicit îşi aduseseră propriul panteon de zei. Pe acest Sabazios, grecii şi romanii l-au asociat în secial cu Dionisos – Bachus, pentru că în cele mai multe dintre cazuri (ca şi la Fântânele) el este reprezentat ţinândîn mână un tirs, acel toiag împodobit cu viţă de vie.

Actualitate

To Top