Andrei Alexe, unul dintre puţinii „videobloggeri” din România
Într-o societate înghiţită de globalizare, individul tinde să îşi piardă din trăsăturile care îl diferenţiază de grup şi să se confunde cu masa. Astfel ne confruntăm cu o explozie de „pagini personale virtuale”, deja celebrele bloguri, pe care în special tinerii le creează pentru a-şi da cu părerea despre una sau despre alta sau pur şi simplu pentru a striga, virtual desigur: „Iată-mă, exist!”. Mai nou, cea mai complexă variantă a blogului (despre care putem spune că este poate cea mai modernă formă de exprimare) este videoblogul.
A consemnat Andreea PAVEL
În România, nu se ştie mai nimic despre acest viitor fenomen. Cât de greu este să fii „videoblogger”? Cine face videoblogging în România? Care ar putea fi următoarea etapă evolutivă a blogului, după cea video despre care vorbim? Reprezintă blogurile de orice fel, o dorinţă tot mai acerbă de afirmare, de evidenţiere a eului fiecăruia, într-o lume ce este împinsă tot mai mult spre uniformizare? Reprezintă cu adevărat nevoia de exprimare, de a ne face remarcaţi? Sau e doar o modă?
La aceste întrebări am încercat să găsim răspunsurile alături de Andrei Alexe, un tânăr din Constanţa care susţine că este printre (foarte!) puţinii din România care are un videoblog, în adevăratul sens al termenului. La doar 24 de ani, Andrei poate spune despre el că a fost editor de imagine la postul local de televiziune „Constanţa Tv (CTV)”, iar în prezent este editor imagine şi cameraman la Digital Passion Video Studio şi editor video şi regie la PrimaTv Constanţa. Cuvântul care îi defineşte munca este pasiune, iar cuvântul care îi defineşte personalitatea este altfel. În final, să nu uităm că videoblogul lui (www.andrei-alexe.com) este o altfel de pasiune.
Reporter: Ce înseamnă videoblogging pentru necunoscători?
Andrei Alexe: Diferenţa între carte şi film sau, mai pe înţelesul tuturor, episoade din viaţa unui om transpuse în filme de câteva minute.
Rep.: De când şi cum pasiunea pentru camera de filmat?
A.A.: Pasiunea pentru camera de filmat a venit mai târziu. Pe la 16 ani am început să fiu atras de zona editării video, doi ani mai târziu m-am angajat în televiziune ca editor video şi cam de atunci am început să am tangenţe şi cu camera de filmat, la propriu, pentru că ajunsesem la un nivel la care era indispensabil să ştiu cum trebuie să se filmeze. Pe scurt, camera de filmat este ochiul meu care înregistrează.
Rep.: Când a apărut videoblogging-ul în România?
A.A.: Habar n-am când a apărut, este o întrebare mai puţin importantă decat DE CE A APĂRUT? Părerea mea, pentru că este un mod mult mai captivant de a prezenta diverse lucruri decât prin a scrie.
Rep.: Reprezintă o formă mai obiectivă de relatare? Mai puţină manipulare, sau dimpotrivă?
A.A.: Manipularea se poate controla în orice formă de prezentare, fie că e scrisă sau vorbită, sau arătată. Nu ştiu dacă la nivel de „freelancer” există termenul de manipulare în condiţiile în care eu nu îmi propun să câştig financiar din chestia asta cu videoblogging. Manipularea va exista atunci când îţi propui să împingi lucrurile către o direcţie cu armele insuficiente din dotare.
Rep.: Va lua videoblogging-ul şi, să spunem „fotoblogging-ul” (postatul fotografiilor în locul textelor) locul blogurilor obişnuite?
A.A.: Nu cred că va lua locul, însă sunt de părere că se vor înmulţi astfel de bloguri pentru că ideea place, este una mult mai ok decât a scrie, dar pentru asta trebuie să îţi placă şi să te pricepi cât de cât în ale filmatului şi editatului, altfel nu vei fi decât un oarecare care face ceva ce fac mai mulţi în jurul tău.
Rep.: De ce ai ales forma asta de exprimare?
A.A.: Pentru că în primul rând mă pricep să o fac, cred eu bine, în al doilea rând pentru că mă săturasem eu de aceeaşi formă a tuturor blogurilor în care scrisul este principala armă de prezentare a tututor şi în al treilea rând este o formă de exprimare mult mai transparentă şi în care nu ai cum să păcăleşti pentru că pe lângă voce mai există şi imagine. Răspuns final, pentru transparenţă.
Rep.: Prin ce te diferenţiezi de ceilalţi care au adoptat forma asta de comunicare?
A.A.: Care sunt ceilalţi? Că eu mă chinui de mult să dau de cineva care face ce fac eu. Ok, există videobloggeri în România, nu foarte mulţi, însă ei se bazează în mare parte pe „vorbitul în faţa camerei” nu prin „vorbitul imaginilor”, cam asta e ceea ce eu nu vreau să o fac, plus că nu am un talent oratoric dezvoltat, prefer să vorbească muzica, cadrele şi, pe alocuri, foarte rar, eu.
Rep.: Care este publicul tău ţintă (targetul)?
A.A.: În primul rând sunt prietenii, rudele, colegii, cei care mă cunosc. În al doilea rând, am reuşit să spun aşa, să adun o ceată de vizitatori care tocmai motivaţi de ideea de unicitate revin pe blog pentru a urmări noi şi noi episoade. Îmi place să primesc critici de la persoane abilitate, îmi place să primesc laude pentru tot felul de eforturi sau realizări, dar cel mai mult îmi place să mă uit înapoi şi să văd că, cel puţin, am 11 episoade frumos aranjate ale vieţii mele de până acum.
Rep.: De ce simţi nevoia să arăţi lumii filmele pe care le faci?
În general, de ce simt tinerii nevoia să-şi facă publice trăirile, uneori chiar intimităţile?
A.A.: Pentru că asta reprezintă descărcarea lor sufletească. În ce mă priveşte, episoadele de pe blog sunt parte din viaţa mea şi nu viaţa mea e parte a videoblogului.
Rep.: Cum îţi „protejezi” publicul de manipulare şi cum ar trebui să ne protejăm cu toţii de acest fenomen?
A.A.: Pentru mine, manipularea este adresată oamenilor slabi, oamenilor care nu se pot feri nici de vicii. Treaba e simplă: De exemplul la televizor, până ajungi la informaţia care te interesează mai primeşti „în dar” şi alte informaţii pe care vrei, nu vrei le auzi pentru că depinzi de televizor pentru informaţii, dar, în schimb, Internetul nu te îndestulează cu fel şi fel de informaţii care chiar nu te interesează, aici te duci direct la informaţie fără să mai aştepţi. Este un exemplu cum un om slab se lasă manipulat şi cum un om care ştie ce vrea obţine. Tu trebuie să selectezi informaţia care te interesează, nu informaţia să te „selecteze” pe tine.
Rep.: Ne confruntăm cu o explozie de bloguri. Mai ales editorialiştii de renume, sau ziariştii în general, au bloguri care de multe ori sunt mai citite decât ziarele la care scriu, tocmai din nevoia de selectare a informaţiei de către cititor. Pe de altă parte, foarte mulţi dintre adolescenţii de până-n 19-20 ani au blog. Reprezintă (video)blogurile dorinţa tot mai acerbă de afirmare, de evidenţiere a eului fiecăruia, într-o societate înghiţită de globalizare? Reprezintă cu adevărat nevoia de exprimare, de a te face remarcat? Sau e doar o modă?
A.A.: Păi, în primul rând nu îmi dau seama în faţa cui te poţi afirma cu un blog. În al doilea rând, nu văd nimic rău în faptul că puştii au bloguri atâta timp cât vizitatorii ştiu să cearnă informaţia, implicit blogurile, în al treilea rând, este cu siguranţă şi o modă de a avea blog. Cert este o modă, însă deinde foarte mult cum o asimilează fiecare, iar asimilarea se vede în modul fiecăruia de a scrie, prezenta sau expune. Susţin ideea că este foarte important ca fiecare să ştie să joace doar meciurile care contează.
Rep.: Ce îţi imaginezi că ar putea să urmeze după videoblog? Care ar fi următoarea etapă evolutivă? Adică aşa cum după blog scris a urmat blog cu poze, după aia videoblog şi după aia… ?
A.A.: Păi, nu ştiu, depinde ce tehnologie va mai apărea, dar încă o dată blogurile ce conţin articole scrise sunt foarte multe comparativ cu cele foto sau video, pentru că îţi trebuie mult mai multe cunoştinţe legate de fotografie sau video, îţi trebuie o aparatură necesară care îţi poate scoate din buzunare chiar şi câteva mii de euro, pe când blogurile cu articole scrise sunt mult mai la îndemâna oricui. Un foto blog sau videblog cred că este rezultatul unor mai multe calităţi, eu le văd ca un fel de „Level 2” al blogosferei.
