Pe unul din albumele formaţiei „Paraziţii” e un intermezzo în care o voce remixată recită nişte maxime moderne, despre România zilelor noastre. După o serie de afirmaţii generaliste şi un pic exagerate, dar suficient de suprarealiste, de genul „România e o ţară de hoţi şi de portari cu simţ de responsabilitate”, comentariul se termină cu afirmaţia „noi suntem aici pentru a scoate acidul din apa plată”.
Un editorial de Răzvan PETRE
Trăim vremuri istorice. America are primul preşedinte negru din istorie; India îşi trimite prima misiune pe Lună; specialiştii au reuşit să cloneze un şobolan mort şi opinează că este o chestie de câţiva ani până când vom clona şi mamuţi. În timpul ăsta, în România, nu s-a schimbat nimic. Vremurile în care mămăliga refuza să explodeze, în ciuda opresiunii făţişe, au fost înlocuite cu unele mai bune, dar mai parşive, în care nesimţirea criminală a autorităţilor este asumată de populaţie, sub tutela unui regim democratic. Pentru politicieni, scadenţa vine o dată la patru ani, mult prea rar, ca o gestaţie de elefant, pentru a ne putea permite să scăpăm ocazia de a-i sancţiona prin votul băgat în urnă. Dacă pe politicieni putem să ne punem ştampila, o dată la patru ani, în spatele lor se află o întreagă armată de funcţionari, care sunt, mai mult sau mai puţin, inamovibili. Şi mai grav este că, printre Puterile din statul român este una care, în practică, nu are nici un control. Nu putem să ne votăm magistraţii, nu putem să îi dăm jos cu votul nostru. Şi, poate nu ar strica să puteam să o facem… În teorie, ei sunt controlaţi de un organism democratic şi obiectiv – CSM. Însă, aşa cum s-a demonstrat în practică într-o multitudine de domenii, în România e mai eficient să pui lupul paznic la oi, decât să pui membrii aceiaşi bresle să se controleze între ei. Altfel spus, e bine că CSM există, iar Justiţia nu este (cel puţin pe hârtie) la cheremul vreunei Puteri politice. Dar mult mai eficient ar fi ca membrii CSM să nu fie magistraţi, ei înşişi. În disperare de cauză, s-ar putea încerca o măsură pompieristică, improvizată, în care membrii CSM să fie medici, iar în Colegiul Medicilor să intre doar magistraţi. Ar fi o tâmpenie, dar sunt sigur că această formulă ar da rezultate, dacă nu mai bune, atunci mai juste, decât statu quo-ul actual.
Zilele trecute citeam în ziare despre un incident petrecut pe unul din principalele bulevarde ale Constanţei. Un tip se dădea cu motocicleta, când aceasta a luat foc, s-a prabuşit şi a ars liniştită pe mijlocul şoselei. Nimic spectaculos, nici un scandal, nici un nume important, (din fericire) nici un mort, nici un rănit. A doua zi, aflăm şi numele motociclistului nefericit, precum şi faptul că pe numele lui a fost întocmit dosar penal. Nu pentru accident, ci pentru că omul nu avea permis de conducere. Ceea ce e şi mai şocant este că individul în cauză nu e la primul dosar penal, aceasta fiind a treia dată când a fost prin conducând fără permis. Ştiu ce vă aşteptaţi să spun – că locul individului în cauză, pe numele lui, Miutu, e în puşcărie. O fi sau n-o fi. Asta nu e treaba mea, ci a judecătorului de caz. Ceea ce doare, e că drăguţul Miutu a reuşit să cumuleze trei dosare penale, pentru aceeaşi infracţiune, în doar opt luni. Prima infracţiune a fost comisă pe data de 2 martie 2008, când Miutu a accidentat un bătrân pe trecerea de pietoni, Poliţia constatând că el nu poseda permis de conducere. Acum circa două luni, el a recidivat. În timp ce se dădea cu Mercedesul prin oraş, Miutu a lovit o femeie, tot pe trecerea de pietoni, după care a fugit de la locul accidentului. Nici de data aceasta, Miutu nu avea permis. Ultimul incident, în care şi-a prăjit bunătate de motocicletă, a fost tras la indigo, singura diferenţă fiind că Miutu a „reuşit” să nu accidenteze pe nimeni de data aceasta…
Comportamentul lui Miutu este reprobabil, dar simptomatic pentru vremurile pe care le trăim. Dacă un beţiv se poate sui la volan fără să-şi dea seama că e mort de beat, Miutu şi-a comis infracţiunile din panoplie perfect conştient. Normal ar fi fost ca, cel puţin după al doilea dosar penal, el să fi fost considerat periculos pentru semenii săi, şi să fie trimis, dacă nu la beci, cel puţin la taică-său, să-i dea o bătaie, şi să-i bage minţile în cap. Dar pentru asta ar fi trebuit să aibă „noroc” de un procuror şi de un judecător conştienţi de faptul că următorii pe lista accidentaţilor lui Miutu ar putea să fie copiii săi. Doi magistraţi conştienţi şi conştiincioşi la un loc – acesta e un lucru rar. În concluzie, Miutu e pe străzi. A comis-o prima oară în martie, acum e dublu recidivist. Poate o s-o comită şi mâine, convins, deja, că justiţia doarme. Sau, poate, nu doarme, ci se preocupă cu o serioasă (şi potenţial distractivă) dilemă de pronunţie: Justiţia română nu scoate acidul din apa plată, în schimb se chinuieşte să pună accentul pe „muică”.
