Perioada adolescentei este, prin definitie, perioada definitiilor. Întâi se schimba corpul. Apoi mintea, felul în care gândim si subiectele care ne preocupa. Ne pierdem ore si zile încercând senzatii si pipaind concepte. Iubire, Timp, Dumnezeu. Unii, ne apucam si scriem poezii care reflecta framântarile noastre. Mai vine si scoala, care ne toarna în cap toate cuvintele înteleptilor, reusind sa ne bulverseze si mai mult. Privind în urma, ni se par naive revolta împotriva scolii, poeziile noastre idealiste, sau discutiile inutile pe care le purtam cu alti adolescenti, în care încercam sa surprindem sensul vietii, înainte de a ne fi apucat sa o traim, cu adevarat.
Un articol de RÃZVAN PETRE
E un pic de sadism în putinele interviuri pe care le-a acordat Emil Cioran. Recitesc cu placere, si nu pot sa nu observ jocul secund pe care acesta îl face. Ca un mosulet care se preface ca e surd, pentru a nu auzi decât ce îi convine, Cioran îl conduce pe interlocutorul sau catre o putinatate de teme predilecte. E ca si cum Maestrul abstinent se complace în jocuri feciorelnice, trimitând apoi fetele acasa, virgine, dar cu rusinea pacatului pe constiinta. Una din capcanele dialogului Cioranian este fatalismul. Ajunge la aceasta tema din aproape orice: amintiri din copilarie, românii ca neam, inutilitatea istoriei, moralistii francezi, etc. Chiar dupa ce îsi deschide o portita, altfel zidita, afirmând ca este o corcitura de român si maghiar, Cioran concluzioneaza: „Poporul român e poporul cel mai fatalist din lume.”
Miorita e o balada frumoasa. Stilistic, dar si ideatic, îsi merita locul în manuale. Schitata pe un fundal de transhumanta, cu alternanta deal-vale „Pe-un picior de plai/ Pe-o gura de rai” miorita reprezinta o sinteza a mai multor mituri esentiale. George Calinescu se preocupa la un moment dat de stabilirea miturilor fundamentale ale poporului român. Luate, unul câte unul, aceste mituri se regasesc în superba balada populara. Dar nimic nu impresioneaza criticii, si cititorii, deopotriva, ca modul în care tânarul cioban priveste moartea. Spre disperarea blândei mioare, el nu se consuma prea tare cu actul mortii sale previzibile, o ia ca pe o chestiune implacabila si se concentreaza pe ritualurile funerare. De aici o serie de interpretari – ca ar fi vorba de mostenirea genetica a dacilor, ca e vorba de un soi de transcendenta, ca e filonul crestin, jertfa de sine. Separate, sau împreuna, acestea dau de lucru criticilor. Pentru profani, Miorita e un blestem. Cheia boltii în manualele comuniste, ea devine simbolica, în ultimii ani, pentru „fatalism”, „merge si-asa”, „am nevoie de turma ca sa actionez” – tot ce este rau, dar nu neaparat caracteristic, în mostenirea culturala româneasca. A devenit un cliseu, deja, sa etichetezi ceva, sau pe cineva, ca fiind „mioritic”. Lasând la o parte faptul ca „Miorita” are zeci de variante pe cuprinsul tarii, si zeci în alte tari din jur (deci fatalismul nu e românesc, ci balcanic?), oare nu este autentic fatalista asumarea intrinseca a afirmatiei „Asa suntem noi, mioritici”, chiar si atunci când e rostita cu obida?
Pe „Miorita” au condamnat-o comunistii. Promovata excesiv într-o perioada de intense cautari ale unei noi identitati nationale, ea a fost luata pe faras de ideologii democratiei noastre adolescente. Înca o data ne batem capul sa cautam sensuri ascunse si valori nerevelate, înca. Cautam sensul vietii, la nivel personal, si identitatea culturala, la nivel larg. Dar o facem la modul impulsiv, smintit, chiar revansard.
Miorita e o balada frumoasa. Stilistic, dar si ideatic, îsi merita locul în manuale. Schitata pe un fundal de transhumanta, cu alternanta deal-vale „Pe-un picior de plai/ Pe-o gura de rai” miorita reprezinta o sinteza a mai multor mituri esentiale. George Calinescu se preocupa la un moment dat de stabilirea miturilor fundamentale ale poporului român. Luate, unul câte unul, aceste mituri se regasesc în superba balada populara. Dar nimic nu impresioneaza criticii, si cititorii, deopotriva, ca modul în care tânarul cioban priveste moartea. Spre disperarea blândei mioare, el nu se consuma prea tare cu actul mortii sale previzibile, o ia ca pe o chestiune implacabila si se concentreaza pe ritualurile funerare. De aici o serie de interpretari – ca ar fi vorba de mostenirea genetica a dacilor, ca e vorba de un soi de transcendenta, ca e filonul crestin, jertfa de sine. Separate, sau împreuna, acestea dau de lucru criticilor. Pentru profani, Miorita e un blestem. Cheia boltii în manualele comuniste, ea devine simbolica, în ultimii ani, pentru „fatalism”, „merge si-asa”, „am nevoie de turma ca sa actionez” – tot ce este rau, dar nu neaparat caracteristic, în mostenirea culturala româneasca. A devenit un cliseu, deja, sa etichetezi ceva, sau pe cineva, ca fiind „mioritic”. Lasând la o parte faptul ca „Miorita” are zeci de variante pe cuprinsul tarii, si zeci în alte tari din jur (deci fatalismul nu e românesc, ci balcanic?), oare nu este autentic fatalista asumarea intrinseca a afirmatiei „Asa suntem noi, mioritici”, chiar si atunci când e rostita cu obida?
Pe „Miorita” au condamnat-o comunistii. Promovata excesiv într-o perioada de intense cautari ale unei noi identitati nationale, ea a fost luata pe faras de ideologii democratiei noastre adolescente. Înca o data ne batem capul sa cautam sensuri ascunse si valori nerevelate, înca. Cautam sensul vietii, la nivel personal, si identitatea culturala, la nivel larg. Dar o facem la modul impulsiv, smintit, chiar revansard.
