Defilările politicienilor cu noua colecţie de cătuşe, organizate de în faţa sediului casei de modă D.N.A. au dublu rol: Pe de o parte, umflă procentul de încredere în procurorii anticorupţie. Pe de altă parte, maschează cu succes mizeria din Justiţia românească. Ce dovadă mai bună că reforma Justiţiei nu e decât la început, decât felul mişelesc în care condamnaţii cu ştaif ies înainte de termen, pe baza unor cărţi pe care nici liberi nu ar fi putut să le scrie?
Un articol de Răzvan PETRE
Codruţa Kovesi depăşeşte în popularitate pe Patriarhul Daniel, şi e propusă pentru preşedinţie. DNA e pe val. Iar românul de rând are încredere, pentru prima oară în ultimii 20 de ani, în sistemul de justiţie. Să fie real, sau amăgire?
Pentru a ne lămuri, să vedem ce se întâmplă după show-ul de la porţile DNA-ului. Inculpaţii sunt aduşi în faţa judecătorilor, care decid pedepse nici prea-prea, nici foarte-foarte. Până aici, toate normale.
Mai departe, însă, încep ciudăţeniile. Condamnaţii trec printr-un triaj în care „specialiştii” sistemului corecţional aleg, invariabil, exact puşcăriile şi regimul de detenţie care le convin cel mai mult arestaţilor. Ai neamuri la Craiova? – Faci puşcărie la Craiova! Ai la Bucureşti? – Pac-pac, ne-am decis că cel mai bine te îndrepţi la Rahova! Vrei să ai viaţa uşoară la puşcărie? No problem! – Fă-ţi buletin de Constanţa şi te băgăm la Poarta Albă. E ca şi cum condamnaţii devin clienţi, iar gardienii – ospătari: „Ce doreşte domnu’? Piscină gonflabilă şi televizor în cameră? Avem, cum să nu? Ce ziceţi de o Poarta Albă?”
Intraţi în pâinea pedepsei, majoritatea condamnaţilor cu ştaif beneficiază de condiţii de trai mai bune decât cele ale cel puţin 50% din românii liberi. Au posibilitatea (ba chiar sunt încurajaţi!) să îşi renoveze camerele, au liber la televizor şi internet, defilează în haine elegante şi comode, adidaşi de firmă şi ultima fiţă a modei. Am avut ocazia să văd şi să deţin o colecţie de poze din închisoarea de la Poarta Albă. Ea s-ar putea împărţi pe două categorii: A) Deţinuţi amărâţi. Înghesuiţi de cinci ori mai mulţi decât trebuie într-o celulă, speriaţi, sau învineţiţi de bătăile aplicate de gardieni. Şi B) Deţinuţi cu ştaif. Bine îmbrăcaţi, bine hrăniţi, în celule decorate festiv, pozând în posturi de şmecheri, vorbind sau jucându-se pe smartphone, bălăcindu-se în piscină (nu mint, dacă vrei şi te ţine, poţi să îţi tragi piscină la Poarta Albă), sau etalându-şi colecţia de cuţite. Nu am văzut fotografii cu deţinuţii de la Poarta Albă pozând cu arme de foc. Dar cu cuţite mari de bucătărie şi cu cuţite de vânătoare, da.
Asta e viaţa grea din puşcăriile româneşti – chinuită şi înghesuită pentru amărâţi, lapte şi miere pentru şmecheri. În vremea în care deţinuţii de la Poarta Albă ne trimiteau pe adresa redacţiei fotografii cu oameni învineţiţi de bătăile aplicate, sau –invers- cu îmbuibaţi trăind în lux în spatele gratiilor, puşcăria respectivă era condusă de un nene. După câteva tone de plângeri şi abateri grave, nenea ăla a fost demis. Ca dovadă a faptului că în ţara noastră există Justiţie, el a fost retrogradat – de la Poarta Albă, mai întâi în postul de director general adjunct al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (ANP) – apoi, din mai 2013, în funcţia de director general al ANP. Guvernul Ponta nu a putut să îşi scape de puşcărie corupţii. Dar a făcut tot ce putea pentru a le face viaţa după gratii cât mai uşoară. Iar pentru aceasta au numit la şefia Sistemului Penitenciar pe omul care a transformat Poarta Albă în iadul drepturilor omului, dar şi în Raiul deţinuţilor cu ştaif.
Viaţa deţinuţilor de lux e uşoară. Dar tot mai bine e pe-afară. Aşa că deţinuţii muncesc – cei fraieri rânesc la coada vacii sau îşi umflă plămânii de rumeguş prin atelierele puşcăriei, iar cei şmecheri scriu cărţi. Odată terminată „munca”, ei se prezintă pentru eliberare anticipată. Se inventează motive străvezii – că s-au îmbolnovit subit, că au scris tomuri de lucrări valoroase, că s-au cuminţit, că au fost băieţi de nota 10. Invariabil, comisia puşcăriei şi judecătorul de liberare sunt „convinşi” de valabilitatea acestor motive care ar face să râdă şi un copil. Iar Gicu – coruptul de ieri, dar cuminţelul de azi – se trezeşte în libertate, şi reunit cu averea sa frumoasă, acumulată prin furtişaguri (pentru că ANAF-ul cică nu se pricepe, sau nu poate legal să recupereze nici măcar prejudiciul).
Asta e radiografia Justiţiei, aşa cum se face ea în România: Procurorul te târăşte în cătuşe, câştigând puncte la capitolul popularitate şi bifând un caz rezolvat. Apoi eşti condamnat şi plasat în închisoarea visurilor tale. Unde mănânci şi dormi pe banii fraierilor care plătesc taxe, tragi pârţuri, o arzi pe net, te uiţi la tv, te faci că munceşti şi că te-ai cuminţit. Puşcăria şi judecătorii îţi taie 50-75% din pedeapsă, ieşi înainte de termen şi constaţi că statul nu ţi-a confiscat averea plasată pe numele nepoţilor, ci doar Ferrari-ul din parcare, sau blocul Grivco. Care, după ce sunt scoase la vânzare de vreo 2-3 ori la preţuri umflate în draci ca să nu le cumpere nimeni, sunt recuperate de nepoţi la 10% din valoarea reală – reduceri finale! – şi se întorc în proprietatea „cuminţeilor”.
În SUA, pentru infracţiuni economice grave se confiscă orice are legătură cu respectiva infracţiune. Pentru constituire sau apartenenţă la grup de criminalitate economică, se confiscă toată averea – maşină, casă, tot! În orice ţară normală, comisia din puşcărie, judecătorul şi profesorul universitar care i-au facilitat ieşirea din puşcărie lui George Copos – cofetarul utecist reprofilat în cercetător şi scriitor istoric pe bandă rulantă – merg prompt la închisoare ei înşişi.
