Dacă v-aţi gândit să citiţi Viaţa mea de bărbat de Philip Roth (Polirom, 2008), vă avertizez că nu vă va fi uşor. Închipuiţi-vă că Woody Allen şi-a pierdut brusc humorul şi s-a apucat de scris. Lectura nu este, desigur, lipsită de delicii, dar plăcerea vine numai după ce accepţi resemnat o călătorie prin lumea lui Despică firu’-n patru în manieră psihanalitică.
Un articol de Bogdan PAPACOSTEA
Viaţa mea de bărbat este, mai precis, povestea a ceea ce mai rămâne dintr-o viaţă de bărbat după întâlnirea cu femeile fatale: mama, prima iubită, a doua iubită, prima soţie, a doua soţie, prima amantă, a doua amantă şi tot aşa, fără ca ordinea în care le-am enumerat eu aici să fie obligatorie. Volumul lui Roth nu are o concluzie anume dar nici nu se simte nevoia uneia spuse în mod răspicat. De la primele pagini, în cele patru poveşti care compun saga descompunerii şi a ratării, personajul masculin respiră aerul finalului de lume. Concluzia îl însoţeşte, deci, ca un câine credincios, de-a lungul şi de-a latul fiecărei fraze. Realitatea nu este aşa, fireşte.
