Retorica oficială privind țara vecină și prietenă Ucraina este aceea că Noua Ucraină, post-2014, e un Rai al democrației, radical diferită de Vechea Ucraină, cea pro-rusă, pro-sovietică. În ceea ce privește afacerile externe cu România, însă, politica Ucrainei nu s-a schimbat niciodată.
Înainte să ne referim la Canalul Bîstroe, menționăm pasager politica privind platoul continental. În privința acestuia, indiferent de culoarea și orientarea guvernului de la Kiev, ucrainenii au promovat o politică agresivă, similară celei duse de Grecia și Turcia în Marea Egee. Ucrainenii au pretins că Insula Șerpilor e o insulă locuită și nu o rocă, desfășurând o sublimă potemkiniadă și înființând acolo un sat numit „Bile”, cu magazin, poștă și cod poștal propriu. La această potemkiniadă a participat inclusiv Google, cu ocazia luptelor de pe insulă multiple canale mass-media raportând atacuri „asupra insulei Bile” – pentru că pe Google Earth și azi nu e afișat numele insulei, ci al satului-fantomă inventat din pix de ucraineni. La invazia rusă, mascarada ucraineană a picat în bot, fără ca presa română să sesizeze: Rușii au capturat câteva zeci de militari care mai întâi au înjurat navele rusești, apoi s-au predat cuminți și ăsta a fost finalul poveștii. Magazinul, poșta și locuitorii civili au fost declarați „lipsă” – dovada finală a faptului că ele nu au existat decât în declarațiile și punerile în scenă ale autorităților de la Kiev. În ceea ce privește zona economică exclusivă, acesta a fost împărțită de Curtea Internațională. Potemkiniada ucraineană nu a rămas fără efect – deși Insula Șerpilor nu a fost admisă ca insulă locuită, Curtea a încercat să împace și capra și varza, trasând granița marină din dreptul localității Sulina și dând porțiunea de platou continental din dreptul Deltei românești ucrainenilor. La București, decizia a fost prezentată ca o mare victorie pentru România și pentru negociatorul României (Bogdan Aurescu), întrucât am primit 80% din teritoriul marin în dispută. În realitate, ne-am furat singuri căciula și am sărbătorit o înfrângere: Cele 20 de procente din platoul continental atribuite Ucrainei, pe lângă faptul că sunt în dreptul țărmului românesc, sunt fix cele care conțin cele mai mari rezerve certe de petrol și gaze naturale. În loc să exclame „M-a ciuruit Aurescu!”, președintele ucrainean Yușcenko a declarat că decizia a fost justă și că deschide calea unei colaborări fructuoase cu România. Practic, Ucraina a negociat dur, a manevrat și a pretins marea cu sarea, obținând la final poate chiar mai mult decât sperase. Iar cuvintele lui Yușcenko – „să o ținem de acum încolo tot așa!” – s-au dovedit a fi profetice…
Pe Bîstroe, Ucraina a încercat din nou forțarea unui câștig, prin deschiderea unei căi navigabile care să concureze Canalul Sulina. Oficial, din nou am repurtat o mare victorie: Supuși unui baraj diplomatic și de mediu (care a inclus sancțiuni dispuse de țările membre ale convenției de la Aarhus), Ucraina a cedat și a oprit lucrările în 2004-2005. În realitate, așa cum probează fotografiile din satelit și anunțurile oficiale, canalul Bîstroe a fost deschis circulației în mai 2007 (la doi ani după ce lucrările fuseseră oprite, pe hârtie…) cu adâncimi până la 4,5 metri. De atunci, fluxul mai mare de apă și sedimente pe acest braț, precum și digul de larg, au modificat dinamica țărmului, cu efect inclusiv asupra eroziunii costiere.
Ulterior, cu ocazia războiului din Ucraina și a crizei alimentare din Africa, țara vecină a solicitat, iar noi am acceptat tranzitarea navelor prin Bîstroe. Practic, a fost doar oficializarea raptului ucrainean din perioada 2005-2007, pentru că nicio navă nu ar fi putut tranzita fizic canalul, dacă acesta ar fi rămas la nivelul convenit cu România și cu partenerii internaționali, în 2004. Bogdan Aurescu – personaj afirmat cu prilejul episodului anterior din serialul „Ucraina e șmecheră, România e proastă” – ne-a anunțat că acesta este un ajutor dat Ucrainei și lumii, și că acordul nostru e temporar.
Minciuna, însă, are picioare scurte: Majoritatea grânelor din Ucraina nu au ajuns în Africa înfometată, ci în UE. Profitând de ridicarea taxelor de import, fermierii din Ucraina și-au vândut marfa în UE, făcând un profit rapid și substanțial, în timp ce fermierii europeni, inclusiv cei din România (care sunt obligați să producă la standarde și cu costuri mai ridicate) priveau neputincioși cum marja lor de profit se evaporă. Cât despre ideea că Ucraina avea nevoie de Bîstroe și de porturile de la Dunăre pentru a exporta cereale – aceasta era din start o justificare palidă: Cu excepția unui mic terminal de cereale la Chilia, porturile dunărene ale țării vecine nu au capacitatea de a încărca pe nave grâu, porumb, sau floarea-soarelui, ci minereuri, cărbune, fier vechi etc. Ca dovada, până la începutul lunii iunie 2022, Ucraina exportase circa 400.000 de tone de cereale prin portul Constanța. La finele anului, se ajunsese la peste 8 milioane de tone doar prin portul Constanța, bașca alte câteva milioane prin celelalte porturi și căi terestre românești – asta deși chipurile rezolvarea problemei cerealelor era prin Bîstroe! În paralel, traficul naval fluvial se făcea ca și până acum pe Dunăre, iar cel maritim dinspre porturile dunărene ale Ucrainei putea tranzita Brațul Sulina. Deci, per ansamblu Ucraina nu a exportat un volum semnificativ de cereale prin Canalul Bîstroe, și în niciun caz nu a exportat către Africa. Practic, inaugurarea traficului prin Bîstroe a servit unui singur scop – forțarea mâinii României pentru deschiderea unui nou canal dunărean…
Cât despre minciuna servită publicului român de oficialii MAE român – aceea că e „un acord temporar” – ea a devenit transparentă în august. Deja, la acea oră, porturile ucrainene de la Marea Neagră erau deschise grație acordului Rusia-Ucraina semnat în Turcia. Mai mult, ucrainenii deja notificaseră părții române că intenționează să dragheze pentru a spori adâncimea canalului – tot în luna august 2022. De ce s-ar apuca cineva să facă investiții, pentru un obiectiv „deschis temporar”?
În rezumat, pe Bîstroe Ucraina ne-a aplicat nu una, ci două din tacticile diplomatice cu care se mândrea România, acum 100 de ani: Mai întâi, prin pași mărunți, când le-am dat un deget au ajuns încet-încet să ne ia toată mâna. Apoi ne-au pus în fața faptului împlinit: Bîstroe cu adâncimea de 6,5 metri.
Cine își închipuie că ucrainenii se vor opri aici, se înșală: După săptămâna tradițională de tăcere, cu înțelepciunea nemărginită a unui sibian care cunoaște Delta doar din poze, Klaus Iohannis ne-a certat: „Ucrainenii au nevoie de ajutor, nu de dojeni!” – cum ar veni, hoțului care ți-a jefuit casa trebuie să îi dai și ceasul de la mână, că e amărât, săracul… Între timp, locotenenții lui Aurescu ne-au explicat că realitatea pe care o vedem cu ochii noștri nu există, dacă nu vin niște experți să o măsoare și să o certifice. De partea ucraineană, ministrul adjunct al infrastructurii Iuri Vaskov a declarat Reuters că românii se agită de pomană: Adâncimea pe Bîstroe a fost cică dintotdeauna de 6,5 metri, și în același timp lucrările recente pe canal nu au reprezentat o lucrare nouă, ci o „adâncire operațională”!
Încurajat de blegeala autorităților române, Voskov a ridicat miza: „Ucraina are în plan de mai mulți ani adâncirea canalului la 8,2-8,3 metri – cu asta partea română nu a fost de acord”, a declarat el agenției Reuters. Așadar, ori Aurescu a „uitat” să ne anunțe ce ne paște în viitor, ori ucrainenii s-au decis acum să dubleze miza – sau mai degrabă adâncimea canalului…
În rest, viitorul e și mai sumbru: O privire aruncată pe hartă ne arată că portul ucrainean Vâlcov e un heleșteu de câteva hectare, cu câteva macarale. Pentru ca șmecheria cu Bîstroe să renteze, șenalul de 6,5-8 metri adâncime trebuie extins până la Izmail, sau măcar la Chilia. Practic, în câțiva ani riscăm să ne trezim cu Brațul Chilia dragat de la un cap la altul, făcând concurență Canalului Sulina, preluând 80-90% din apa Dunării și transformând Delta într-o mlaștină – exact situația apocaliptică pe care cele peste 100 de organizații de mediu și guvernamentale o reclamaseră, în 2004.
În final, trebuie să clarificăm că, în principiu, autorităților nu li se poate reproșa mai nimic. Ucrainenii sunt conștienți că norocul și-l face omul cu mâna lui, și urmăresc interesele Ucrainei. În situația destul de previzibilă în care Rusia va rămâne cu mai bine de jumate din porturile Ucrainei, ei caută o compensare, iar dacă noi suntem slabi, o vor obține de la noi. În ceea ce privește autoritățile române, puteți fi siguri că, deși oficial ele par mai preocupate de soarta Ucrainei, în realitate prin birouri și departe de camerele de luat vederi îi înjură pe ucraineni, cu năduf. Deunăzi, Mircea Geoană a dat un interviu în care a menționat că problema canalului Bîstroe a stricat relația dintre România și Ucraina.
Din păcate pentru noi, Ucraina este acum o mină de aur pentru SUA – fonduri de investiții și bănci americane au miliarde de dolari de recuperat de la ucraineni, o bună parte din armele trimise de SUA sunt achitate în contul Ucrainei de UE, Zelensky a anunțat că pentru reconstrucția Ucrainei au fost selectate deja companii americane, și colac peste pupăză, acum câteva zile USAID (agenția americană de diplomație activă prin ajutor și investiții) a anunțat un program substanțial pentru dezvoltarea portului Izmail de către companii americane. Dacă i-ai întreba acum pe americani ce ar alege între România și Ucraina, ei ar răspunde: „Ce e aia, România?” Deci și dacă ar încerca să facă ceva, diplomații români probabil nu ar fi susținuți de nimeni…
La ora la care citiți rândurile astea, în țara noastră se află o comisie de specialiști trimisă de UE, venită cu misiunea (deloc încurajatoare) de a „facilita dialogul dintre România și Ucraina”. Cu alte cuvinte, UE nu își asumă nicio soluționare a problemei și indică faptul că singura modalitate de rezolvare e prin dialogul între părți – care deocamdată nu există… Singurul lucru cert este că diplomația română are în față o luptă grea, împotriva unui adversar care are multe atuuri. Este totuși o luptă cinstită: Și ei dau, dar și noi încasăm!
Un articol de Răzvan PETRE
