Guvernul României

Tehnica loviturii de stat

By Redacția Dezvăluiri

Posted on 10 octombrie 2018

Trebuie precizat inca de la inceput ca exista trei tipuri, trei scenari posibile, pentru a realiza o „lovitura de stat” si pentru a prelua puterea: 1)”lovitura de palat”, 2)”puciul militar” si 3)”revolutia populara. Culisele acestor operatiuni raman de cele mai multe ori ascunse marelui public. Noii „emanati” ai „revolutiei”, ne avand intersul de a dezvaluii identitatea „muzicantilor”. Cuvintele cheie utilizate fiind in general: „Vointa”, „Poporul” si „revolta spontana”.

Lumini, motor si actiune

Prima forma a loviturii de stat – „lovitura de palat” – se realizeaza departe de ochii si urechile multimii, apartine de regula unei factiuni aflata la putere, partid sau „tabara” politica, apropiata grupului conducator (uneori chiar din cadrul grupului), si se bazeaza pe relatiile si influenta unor comandanti ai armatei sau serviciilor secrete castigatii de grupul complotist.

A doua forma a „loviturii de stat”, „puciul militar”, se „desfasoara” la vedere, cu derularea de trupe si tancuri pe strazi, de cateva unitati „rebele” si poate avea caracter sangeros, mai ales daca exista confruntari cu trupele fidele „clanului” conducator. Nu antreneaza insa masele si urmareste acelasi obiectiv , arestarea sau suprimarea rapida a conducerii statului. Sunt antrenate in evenimente forte ale armatei, dar tratativele importante sunt purtate de serviciile secrete ale diferitelor state implicate. Datorita relatiilor economice internationale la vedere si „subterane”, inaintea organizarii unei lovituri de stat este imperios neces

ar ca serviciile secrete ce reprezinta statul unde urmeaza a se infaptuii schimbarea, sa ajunga la un consens cu serviciile statelor ce au interese economice, politice sau strategice pe zona afectata de „lovitura de stat”.

A treia forma a „lovituni de stat”, este, asa-zisa „revolutie populara”, si este de regula sangeroasa. „Revolutia populara” are doua componente: Un „puci militar”, mascat de o „revolta-populara”, provocata prin dezinformare si manipulare in masa. Acest tip de actiune impune scoaterea maselor in strada, iar pentru aceasta, este necesar un anumit climat social care sa fie favorabil unei „explozii sociale”. Tipica pentru „lovitura de palat” a fost, de pilda, arestarea in 1943 a lui Mussolini, chemat pentru o asa-zisa „audienta” la regele Victor Emmanuel sau arestarea (dupa modelul italian) a Maresalului Ion Antonescu, la Palat, in august 1944. Schimbarea lui Jivkov in Bulgaria in anul 1989, cu Mladenov, a fost o astfel de „lovitura de culise”. O lovitura de stat prin „puci militar”, a constituit-o debarcarea presedintelui comunist Salvador Allende Gossens de catre armata ( in Chile, 1973), in momentul cand acesta pregatea (ajutat de serviciile secrete sovietice si cubaneze) propria sa lovitura de stat, impotriva armatei chiliene, si instaurarea comunismului in Chile. „Puciurile militare”, derulate in anii ’50 si ’60 in statele latino-americane, cu sprijinul secret al CIA, ca „Operatiunea Diabolo”, din 1954, contra presedintelui procomunist Jacobo Guzman din Guatemala ori „Lovitura de Cocaina” din Bolivia din 1982, contra presedintelui Heman Zauso, constituie exemple tipice de „tehnica” a „loviturii de stat”. Toate acestea au fost orchestrate, „in liniste”, de experti ai operatiunilor speciale, paramilitare, din cadrul CIA, ca Howard Hunt, Frank Sturgis ori Guy Bannister.

(foto: E. Howard Hunt Jr. – C.I.A.)

„Marea revolutie bolsevica” si „Operatiunea Ajax”

In materie de „revolutii” ce au mascat „lovituri de stat”, merita mentionate doua exemple tipice: „Mare revolutie bolsevica” din octombrie, a fost in realitate un simplu puci, finantat de „Banca Imperiala” a Germaniei si realizat cu agentii germani, dupa ce Berlinul ii teleghidase pe Lenin si aproximativ 400 de „bolsevici”, cu un tren, din Elvetia, unde acestia se aflau in exil, direct in Rusia. Totul pentru ca Lenin sa preia puterea si sa incheie o pace separata in Est cu Germania, iar aceasta sa-si transfere rapid trupele in Vest, acolo unde debarcau americanii. Chiar si presa „bolsevica”, „Pravda” adica „Adevarul”, a fost tiparita cu finantare germana directa. Se cunosc astazi foarte exact, din documente, numele ofiterilor germani care au condus puciul de la Palatul de Iarna din Petersburg. Pana in 1921, agentii germani au asigurat chiar si securitatea personala lui Lenin si a conducatorilor bolsevici, in timp ce consilierii militari germani dirijau „Armata Rosie” in Razboiul civil. Doar masa de manevra a fost ruseasca. Un alt exemplu de „lovitura de stat”, mai aproape de zilele noastre, realizata printr-o „revolutie populara” dirijata de serviciile secrete, a fost „Operatiunea Ajax” a CIA, de la Teheran din 1953. Dupa ce sovieticii organzasera anterior o „lovitura de stat”, rasturnandu-l pe Sah de la putere si impunand o „marioneta” a Moscovei, pe presedintele Mossadegh (fostul Prim-Ministru), CIA a contraatacat. Kermit Roosevelt, cu ajutorul lui Otto Skorzeny (racolat de americani la sfarsitul razboiului, prin intermediul lui Gehien, pe „Filiera sobolanilor”), a declansat o „revolutie populara” la Teheran, incitand populatia religioasa impotriva lui Mossadegh, descris drept un ateu, un „om de paie” al comunistilor iranieni sustinuti de Moscova. Manipuland in acest mod populatia revoltata, agentii CIA l-au alungat in final pe Mossadegh. Sahul (refugiat cu familia la Roma) s-a intors la Teheran, preluandu-si tronul iar SUA, influenta mult dorita, asupra Iranului.

(foto: Vladimir Ulianov Lenin)

„Revolutiile” din Europa de Est

In cartea sa, „Gorbacev and the Est-European Revolutions” („Gorbaciov si Revolutiile Est-Europene”), publicata la Londra in 1990, Mark Almod, profesor de istorie moderna la „Oxford University”, ajunge si el la concluzia ca „revolutia de catifea” din Cehoslovacia a fost declansata de un complot al KGB-ului, dirijat direct de generalul rus Viktor Grusko, sosit special in acest scop de la Moscova la Praga, impreuna cu rezidentul KGB-ului din Cehosiovacia de la acea vreme, generalul Teslenko, si cu participarea seful STB-ului Alois Lorenc. „Moscova si KGB-ul au armat pistolul care a slujit la darea startului pentru transformarile din Europa rasariteana si centrala, iar acestea s-au savarsit cu cea mai mare usurinta deoarece a fost suficient sa se activeze rezistentele care existau deja.” (Mark Almond, 1990). In contextul transformarilor din „Europa de Est”, cele mai importante declaratii privind rolul serviciilor secrete si in special rolul KGB-ului, raman, cele ale presedintelui ceh Vaclav Havel. Acesta a dezvaluit ca „Revolutia de catifea” de la Praga, din 17 noiembrie 1989, a fost declansata de KGB. Havel a definit aceasta operatiune drept „un complot pentru abolirea regimului comunist”, condus de brejnevistul Gustav Husak. „Complotistii”, potrivit lui Havel, s-au folosit de protestele studentilor pentru a „ridica” la putere noul regim insa si pentru a realiza reforma de tip „gorbaciovist”. Presedintele Havel a mai dezvaluit ca, initial, s-a dorit aducerea la putere a unui membru al cabinetului Dubcek (din 1968), aflat la Viena, dar acesta a refuzat oferta. (Vaclav Havel, BBC, filmul documentar „Czechmate”).

Operatiunea de la Praga

Generalul Viktor Grusko, adjunctul lui Vladimir Kriucikov (presedintele KGB-ului), a sosit in ajun, la Praga, impreuna cu un grup de „visautniki”, ofiteri „spetznaz” (antrenati pentru operatiuni speciale), care actioneaza si in civil. Generalul Grusko si generalul Teslenko (insarcinatul la Praga al KGB-ului in ’89) au condus, impreuna cu colegul, ceh Alois Lorenc (seful STB), intreaga desfasurare a „revolutiei de catifea” dintr-un apartament conspirativ din Praga. Colegul Lorenc, vizitase anterior Moscova, unde fusese instruit asupra viitoarelor operatiuni. „Evenimentele” de la Praga au fost starnite de locotenentul STB Ruzicka, cel care a transformat cu ajutorul ofiterilor sovietici, manifestatia de comemorare a unei victime a militienilor praghezi intr-una de protest. Ofiterii „spetznaz”, care de la aeroportul „Ruzine” se imprastiasera in toata Praga, conform protocolului, l-au tinut permanent la curent pe generalul Grusko, seful operatiunii, cu „mersul revolutiei” cehe. Corespondentii de presa straini au sesizat faptul ca, militienii praghezi, care s-au manifestat initial extrem de violent fata de manifestanti, au disparut, lasand bulevardele in mana manifestantilor. Pentru multi dintre corespondentii straini, violenta initiala neobisnuita a militiei pragheze a avut un caracter provocator, deliberat. In noaptea de 17 noiembrie 1989, generalul Grusko si echipa „spetznaz” au parasit Praga, la fel de discret precum aparusera. Operatiunea se desfasurase cu succes, „Revolutia de catifea” izbandise.

(foto: spetznaz – operativ)

Polonia, Ungaria si Romania

In Polonia, in noiembrie 1987, ofiterii SB (securitatea poloneza) au oferit ajutor „logistic” membrilor opozitiei, grupati in sindicatul „Solidarnosc” (Solidaritatea), in numele ministrului de interne Kiszczak, pentru organizarea grevelor care au izbucnit in aprilie 1988 (Francoise Tolirn, „Les fins du comunisme”, pag. 47). Pe langa aceasta, SB-ul a propus „Solidaritdtii” sa tipareasca si sa distribuie ziarele de opozitie (Andrej Zarach, in Solidarnost Waszoca, nr.300, feb.1993). Pana la urma, Gorbaciov i-a dat lui Jaruzeiski ordinul de a abandona puterea in favoarea „Solidarnosc”. In decembrie 1990, Jaruzeleski s-a retras elegant iar Walesa a devenit primul presedinte al Poloniei democrate.

In Ungaria, istoricul Istvan Nemeskurty ajungea si el la urmatoarea concluzie: „Ceea ce am trait noi nu a fost o revolutie, fie ea de catifea sau nu. Ceea ce s-a petrecut, si nu stim de ce, este ca marea putere care ne-a subjugat dupa 1945, ne-a eliberat dintr-o data. Ea a desfacut brusc funia pe care ne-o pusese de gat”. („Magyar Nemzet”, 16 martie 1991).

In priviinta Romaniei Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii lui Gorbaciov, a explicat: „Ion Iliescu avea in vremea aceea legaturi destul de stranse cu P.C.U.S. si era desemnat drept candidatul cel mai potrivit pentru a-l inlocui pe Ceausescu”. „Pentru a incepe operatiunea propriu-zisa, noi am ales momentul cand Ceausescu se afla la Teheran, deoarece, altminteri, actiunea ar fi prezentat dificultati”. „Turisti sovietici” de la Timisoara, au actionat in „colaborare” cu ofiterii romani de profil, de la Unitatea 404, ca maiorul Ghergulescu ori „simpaticul” domn Gheorghe Trutulescu. „Rasturnarea” efectiva a lui Ceausescu s-a produs in cateva ore, in dimineata zilei de 22 decembrie ’89, cand dictatorul a fost „parasit” de toti colaboratorii. A fost arestat practic, in sediul C.C.-ului, trimis cu escorta la Targoviste si executat dupa un „proces” sumar.

Regizorii stau mereu in umbra

Toate aceste evenimente reprezinta efectele intelegerilor geopolitice, cu caracter istoric, care s-au materializat in 1989 prin prabusirea, in numai cateva luni, a comunismului in toate tarile est- euro pene, printr-o serie de „revolutii”, dirijate, fara exceptie, de serviciile secrete – KGB in priul rand – dar si de serviciile secrete occidentale, precum si de retelele acestora din tarile est- euro pene. Estul si Vestul – Gorbaciov si Occidentul – se pusesera de acord in 1989 ca divizarea Europei sa fie „oprita” iar Germania sa fie reunificata (intre altele, si prin demolarea, simbolica, a „Zidului Berlinului”, operatiune declansata de grupul „Luci” („Fulgerul” KGB-ului). Scopul urmarit, fiind reunificarea politica si economica a Europei. Construirea „Casei Comune Europene”, cum se exprima insusi Gorbaciov, ca o „componenta esentiala a noii ordini mondiale”, preconizate de organizatiile globaliste, in primul rand de „Council of Foreign Relations” si de „Comisia Trilaterala” (despre care am mai amintit), organizatii care grupeaza elita politica bancara, stiintifica si militara aflata la putere in SUA de peste jumatate de secol, cu enorme influente si ramificatii in lumea intreaga. Pentru a reunifica Germania, apoi Europa, pentru construirea unei „Case Comune Europene” era necesar ca, mai intai, vechile regimuri totalitare, comuniste, din estul Europei sa fie „rasturnate”. Sarcina rasturnarii acestor regimuri a fost incredintata, in mod firesc, profesionistilor serviciilor secrete din Est si din Vest, specializati in „tehnica loviturii de stat” si a „manipularii maselor”. Calea urmata a fost insa adaptata situatiei concrete din fiecare tara comunista est- euro peana, mergand de la puciul de palat din Bulgaria, la revolutii asa cum s-au desfasurat in Cehoslovacia, Germania rasariteana si Romania, mai mult sau mai putin de „catifea”, mai mult sau mai putin sangeroase.

(foto: Reagan si Gorbaciov)

„Vointa”, „Poporul” si „revolta spontana”

Toate serviciile secrete ale marilor puteri ori ale puterilor regionale detin unitati specializate in declansarea de „revolte populare”, „revolutii” si „miscari de eliberare”. Aceste unitati sunt formate din experti in tehnicile dezinformarii si manipularii maselor, care actioneaza in tarile-tinta, sub acoperiri diverse, la momentul oportun: turisti, ziaristi, diplomati, echipe de caritate, preoti, sportivi, oameni de afaceri. Aceste precizari sunt foarte importante, pentru a clarifica confuziile „cultivate” de cei interesati sa profite in plan politic, prezentandu-se natiunii drept „emanati ai unei revolte spontane a poporului”, asadar „impusi de vointa populara liber exprimata”, cu avantajele politice si economice conferite de o asemenea „imagine publica”. „Emanatii”, uita sa mentioneze, bineanteles, si „culisele” care au facut posibila declansarea „revoltei spontane”, soldata uneori cu varsare de sange nevinovat. In Romania, de exemplu, fiind inregistrati oficial in urma „Revolutiei” din decembrie ’89 peste o mie o suta de morti, numarul persoanelor ranite fiind cu mult mai mare. Varsarea de sange este pusa de regula pe seama „odiosului regim” proaspat rasturnat si a „aparatului de represiune” al fostului „dictator”. Regizorii adevarati, cei care au stat in umbra revoltei populare, manipuland opinia publica prin mass-media, precum si nucleul paramilitar utilizat in „lovitura de stat”, raman ani de zile – ori pentru totdeauna – necunoscuti „marelui public”. Caci „profanii” nu sunt niciodata tolerati in „templul conspiratiei”. Complotistii prefera sa pozeze, in astfel de situatii, drept persoane aduse la putere pe „creasta valului revolutionar”. Oameni care se cunoscusera in acele „momente fierbinti”, si niciodata inainte. Fara nici o legatura cu „fostul regim” ori, mai ales, cu „fortele externe”. Negarea implicarii „fortelor externe” in orchestrarea unei „revolutii populare” este o „axioma” a „emanatilor”. „Vointa”, „Poporul” si „revolta spontana”, sunt cele patru cuvinte cheie utilizate de noii „emanati”.