Consiliul European

Smurdacii şi romanii

Prima oară m-am întâlnit cu ei acum vreo 2 ani. Un amic căzuse sau nu’ş ce naiba făcuse, de se lovise la cap. S-a dus la un specialist care i-a spus că e suspect de hemoragie pe dinăuntrul cutiei sau ceva similar şi că nu ar fi trebuit să vină la cabinetul lui privat, ci să meargă direct la urgenţă. Omul nostru ori nu avea drum pe-acolo, ori avea alte idei – aşa că de la cabinet a mers acasă. Eu fiind unul din primii care au aflat, am propus să sunăm la 112. După ceva timp, operatoarea mi-a zis că nu găseşte echipaj pe măsura urgenţei pe care o anunţasem şi m-a întrebat, cu jumătate de gură, dacă poate să îmi dea SMURD. „Daţi-mi, că oricum nu trebuie decât să îl transport la spital” am zis.

Un articol de Răzvan PETRE

Şi au venit. Erau trei. Unul mic şi ăilalţi voinici. Ăla micu’ era şeful. Şi-a notat pe un formular adresa, câteva indicii despre natura intervenţiei, după care mi-a cerut să descriu starea pacientului. Am intrat în joc (eram conştient că terminăm totul mai repede dacă îi fac pe plac imbecilului – în definitiv, problema pacientului depăşea competenţele medicale ale unui medic obişnuit de la Urgenţă, darămite ale unui paramadic-absolvent al unui curs de prim ajutor şi cam atât). I-am spus ce ştiam eu, ce a păţit, ce a zis neurochirurgul la cabinetul privat etc. Cu o mină de expert care a mai văzut multe din astea la viaţa lui, piticu’ a punctat descrierea mea cu o serie de „Îhî” şi „Mda”. Am ars aiurea vreo 30 de secunde, dar dacă i-aş fi spus direct că e un bou şi că treaba lui e să care bolnavul la spital, nu să se dea şmecher, sau că eu am învăţat anatomie şi fiziologie ani de zile în sediul facultăţii de medicină, în timp ce el are doar un curs absolvit la Pompieri, probabil că am fi pierdut mai mult timp.
Am mers la pacient. Deja nu îşi mai putea mişca picioarele. L-am urcat pe scăunelul ce ţinea loc de targă (din acela cu bare extensibile, care se transformă într-un fel de lectică). Unul din haidamaci a apucat de barele din faţă, iar eu şi celălalt haidamac ţineam din spate, în timp ce piticu’ ne ghida pe scara blocului, gesticulând şi dând comenzi. Asta a fost acum vreo doi ani.
Zilele trecute (doar ce dăduse zăpada în Constanţa), ieşeam din bloc noaptea, mă duceam să beau o cafea cu nişte prieteni. Şi văd pe zăpadă sclipirile unui girofar, apoi luminile unei autospeciale, din care au coborât doi indivizi. Veneau spre bloc, aşa că m-am oprit, să le dau concursul, dacă au nevoie. Au refuzat, preferând să sune la interfon, în loc să le deschid eu uşa. (Ce naiba?!? – Doar ei sunt SMURDUL care face şi drege, salvează pe toată lumea! Cum naiba să aibă nevoie de ajutor tocmai cei ce ajută?) Aş fi putut să plec, dar am mai rămas. „Ăsta e blocul D1?” a întrebat ăla mare şi prost. „Nu, mă, e BD1. Bloc D1 nu există!” i-a tăiat-o scurt ăla mic şi deştept. Şi sună iar la interfon. Şi sună iar. Şi iar. „Totuşi, nu aţi vrea să vă deschid eu?” m-a mâncat să întreb. „Nicio problemă, ne descurcăm” mi-a răspuns ăla mic „… puteţi să plecaţi”
Agasat de prezenţa mea şi de indolenţa interfonului, m-a întrebat apoi dacă nu ştiu pe unul Boulescu (nu mai ştiu exact numele), pe unul Boulescu, la apartamentul 23, unul cu copil mic (deci Boulescu – sau cum îl chema – sunase la 112 pentru că avea copilul bolnav). I-am explicat că stau la alt etaj şi nu cunosc vecinii de la 5. „Poate de la 4. Apartamentul 23 – deci etajul 4!” m-a corectat el, moment în care mi-am dat seama că ăla mic şi deştept nu e chiar atât de deştept pe cât se dă.
Plictisit de aşteptare, le-am deschis uşa şi am plecat, dar la maşină am constatat că îmi uitasem racleta şi m-am întors. Pe scara blocului, am dat nas în nas cu smurdacii. De data asta i-am văzut la faţă, la lumină, şi am realizat că sunt aceeaşi gaşcă de acum doi ani, de la faza cu amicul lovit la cap. S-a dovedit că îl sculaseră din somn degeaba pe ăla de la apartamentul 23, etajul 5. Boulescu nu locuia la noi pe scară. Ceva mai puţin sigur pe el, ăla mic m-a întrebat dacă nu ştiu un bloc D1 în zonă. Mi-am amintit că blocurile alea de fiţe, botezate ca să se vândă mai bine „Blocul Fericirii” (sau ceva de genul ăsta), primiseră ulterior un nume de imobil normal. Fusesem acolo cu nu’ş  ce prilej şi parcă – da – erau D1, D2, D3 etc. M-am oferit să îi ghidez, pe alei şi prin ganguri, către scară, dar, pentru a cinşpea oară în seara aia, piticu-şef m-a asigurat: „Ne descurcăm, vedeţi-vă de drum!”
Morala? – Ce se discută la tv de o lună de zile, că STS nu e în stare să localizeze un apel, pe munte, în pădure, nu are niciun rost. Uneori e greu să localizezi un bloc, în buricul târgului, în Constanţa. Boulescu ăla a aşteptat mult şi bine ambulanţa care trebuia să îi preia copilul bolnav – salvatorii nu se descurcau să îi localizeze adresa, dar erau siguri că nu aveau nevoie de ajutor de la nimeni.
Să zică mersi doctorul Zamfir şi restul supravieţuitorilor accidentului aviatic că ISU şi SMURD au plecat pe coclauri. Dacă ajungeau rapid în zonă şi le spuneau sătenilor cum mi-a spus mie nenea ăla mic de la SMURD „Mergeţi în treaba dumneavoastră. Ne descurcăm!”, poate că salvatorii îi mai căutau şi acum…

Actualitate

Director: Mihai Răzvan ROTARU (tel: 0723359775)
Redactor Șef: Ștefan Doru COPOȚ (tel: 0788032808)
Senior Editor: Răzvan PETRE (tel: 0788002941)
Redacția: Viviana MIHĂLȚEANU, Ștefan KOSTOFF, Adresa redacției: Constanța, Bd. Al. Lăpușneanu nr. 1, Casa de Cultură a Sindicatelor, biroul 4 Fax: +40 341 816 200
E-mail: [email protected]

Copyright © 2018 Organizația de Investigații Jurnalistice. Toate drepturile rezervate.

Dezvaluiri.ro nu își asumă răspunderea pentru comentariile postate de cititori și conținutul informațiilor preluate din alte publicații.
Dezvăluiri.ro are ISSN 1842-7978, este tipărit la Deasign Print- București Este posibil ca în urma schimbării site-ului, unele articole mai vechi să nu mai apară la data postării inițiale. Pentru a vedea data corectă a publicării, puteți accesa site-ul vechi la adresa http://wwwold.dezvaluiri.ro/

Copyright © 2019 Organizația de Investigații Jurnalistice. Toate drepturile rezervate.

To Top