Unul din subiectele fierbinţi ale săptămânii a fost cel privind depăşirea termenului în care ţara noastră se angajase faţă de UE să închidă câteva mii de gropi de gunoi, care nu corespund normelor comunitare. Pe data de 16, luna curentă, a expirat timpul acordat de UE pentru desfiiţarea spaţiilor improprii de depozitare a gunoiului, aflate în special în mediul rural. Acest termen ar fi trecut fără ca cineva să bage de seamă, dacă nu s-ar fi întâmplat ca Ministrul Mediului şi şeful Gărzii de Mediu să se folosească de acest prilej, pentru a încerca să impulsioneze activitatea celor însărcinaţi cu ducerea la bun sfârşit a acestei acţiuni. Din păcate, mesajul celor doi demnitari a fost greşit înţeles, presa căzând în extreme şi anunţând fie că suntem deja în vizorul UE, care ne va sancţiona, fie că problema gropilor de gunoi este una mult prea mare pentru a fi rezolvată rapid.
Un articol de Răzvan PETRE
Gropile de gunoi, de la pre, la post-aderare
În momentul de faţă, cele câteva mii de gropi de gunoi de pe teritoriul naţional pot fi împărţite în trei categorii. Mai întâi este vorba despre spaţiile amenajate corespunzător, care îndeplinesc cerinţele Uniunii Europene, majoritatea lor fiind realizate în ultimii ani. Apoi este vorba despre gropile de gunoi municipale, fiecare dintre municipiile ţării dispunând de una sau mai multe astfel de facilităţi. În prezent, aceste depozite se află în diferite stadii, fie de modernizare, fie de închidere. În ultima categorie intră gropile-problemă, ce deservesc comunităţi mici, sau care sunt amplasate ilegal, la marginea satelor, dar şi a unor oraşe ale ţării.
În cadrul negocierilor de aderare la UE, la capitolul „Mediu”, România a întâmpinat o serie de dificultăţi, una dintre ele constând în faptul că majoritatea covârşitoare a depozitelor de deşeuri nu corespundea cerinţelor UE. Prin urmare, autorităţile de la Bucureşti au negociat în 2004 un „calendar de sistare a activităţii, sau conformare pentru depozitele de deşeuri existente“. Calendarul a fost întocmit pe baza documentelor transmise de consiliile judeţene şi puncta datele exacte la care România se angaja să închidă toate gropile de gunoi neconforme cu standardele UE. Acest proces urma să se desfăşoare etapizat, pe o perioadă de 13 ani, din 2004 până în 2017.
Sursa confuziei – termenele pe care România trebuia să le respecte
Conform calendarului convenit împreună cu UE, România trebuia să respecte mai multe termene, în funcţie de natura depozitelor de deşeuri municipale şi de localizarea lor. Un prim termen, fix, era cel de 31 decembrie 2006. Era, evident, vorba de preziua aderării, termen până la care ţara noastră trebuia să aibă evidenţa clară a tuturor gropilor de gunoi şi să închidă depozitele municipale neconforme, de care se putea dispensa. Întrucât nimeni nu putea pretinde ca România să atingă, peste noapte, standardele cerute de UE, calendarul prevedea o perioadă de graţie de 10 ani, până în 2017, timp în care toate marile gropi de gunoi ce deserveau municipiile patriei să fie închise treptat, apoi înlocuite cu depozite noi, ecologice. Aceste date au fost practic impuse ţării noastre, singurul termen care se putea negocia fiind cel până la care trebuiau „rezolvate” depozitele mici, respectiv cele clandestine, şi care deserveau, în marea lor majoritate, comunităţile săteşti. În urma negocierilor, acest termen a fost fixat pentru data de 16 iulie 2009.
Având acceptul UE, România a fixat această dată, care a devenit literă de lege prin publicarea ei în cuprinsul Hotărârii de Guvern nr. 349/2005.
Mărul, sau mai degrabă gunoiul, discordiei…
HG 349/2005 este o hotărâre ce vizează „cadrul legal pentru desfăşurarea activităţii de depozitare a deşeurilor, atât pentru realizarea, exploatarea, monitorizarea, închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitelor noi, cât şi pentru exploatarea, închiderea şi urmărirea postînchidere a depozitelor existente”. Deşi textul legii este vast, termenul care tocmai a expirat zilele acestea este uşor de găsit, la Art. 3 alin. (7), unde se spune: „Spaţiile de depozitare din zona rurală se reabilitează până la data de 16 iulie 2009, prin salubrizarea zonei şi reintroducerea acesteia în circuitul natural, sau prin închidere”. Prin urmare, tot tam-tamul creat zilele acestea în legătură cu marile depozite, precum şi cu necesitatea înlocuirii lor cu unele noi, ecologice, este inutil. Practic, România şi-a luat acest răgaz de timp doar pentru a închide gropile de gunoi mai mult sau mai puţin autorizate, aflate la marginea satelor, respectiv pentru a asigura relocarea deşeurilor stocate aici, sau renaturarea acestor zone prin acoperirea deşeurilor, sau prin îndepărtarea lor.
Starea de fapt – greu de estimat, imposibil de rezolvat
Potrivit statisticilor Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, publicate astă-primăvară, până în acel moment fuseseră închise doar 1.304 de staţii de depozitare, dintr-un total de 7.068. Cu doar două săptămâni înainte de expirarea termenului, Garda Naţională de Mediu anunţa că 50 de depozite municipale si aproape 2.300 de depozite comunale erau fie în curs de conformare, fie nu luaseră nicio măsură în acest sens. Ulterior, Ministrul Mediului, Nicolae Nemirschi, a declarat că numărul real al gropilor-problemă este dublu, şeful Gărzii de Mediu, Silvian Ionescu, declarând, în replică, faptul că el se referise la numărul unităţilor administrative cu probleme, iar nu la numărul depozitelor. Totodată, Ionescu a ridicat un semnal de alarmă, atrăgând atenţia că nu există o evidenţă a tuturor depozitelor neconforme la nivel naţional. De altfel, aşa cum a arătat şeful Gărzii de Mediu, instituţia sa nu a putut, până la expirarea termenului, să sancţioneze sau să dispună primăriilor să ia măsuri pentru închiderea gropilor de gunoi, pur şi simplu pentru că, până în 16 iulie, acestea se aflau în legalitate…
Cifra finală, avansată de Nicolae Nemirschi, este de 5.764 de depozite aflate în ilegalitate. Întrebat de ziarişti despre diferenţa dintre datele prezentate de Garda de Mediu şi cele pe care le avea el, Nemirschi a ales o exprimare plastică, dar care a pus punctul pe I: „de data aceasta, inspectorii Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului şi comisarii Gărzii de Mediu au evidenţiat şi mormanele de gunoi de la marginea satului. Stiţi cum se aruncă la sate, două căruţe de gunoi în câmp…”.
Sancţiunea – uite-o, nu-i!
Pornind de la declaraţiile ministrului Nemirschi, care a somat autorităţile locale să purceadă la închiderea gropilor de gunoi neconforme cu normele europene, pentru a se evita amenzi de la UE, în presă s-a creat un curent de opinie potrivit căruia aceste amenzi sunt inevitabile. Ministrul a precizat că lentoarea arătată de autorităţi în aplicare legii şi a termenelor asumate faţă de UE ne poate aduce pe cap procedura de Infringement (Încălcarea tratatului cu UE), şi concomitent, amenzi usturătoare, pe care Nemirschi le-a estimat la circa 200.000 euro pe zi.
Din fericire, teoria panicardă dezvoltată prin exploatarea acestor declaraţii are şanse bune de a nu deveni nicicând realitate. Astfel, poate dura până la trei luni pentru ca, Comisia Europeană să se sesizeze în legătură cu starea de fapt. Apoi, România are la dispoziţie două-trei luni pentru a se conforma, sau pentru a-şi argumenta poziţia, după care urmează un nou răgaz de două luni, de-abia după care, Comisia sesizează Curtea Europeană, pentru decizia finală şi impunerea de sancţiuni. Fostul ministru al mediului, Sulfina Barbu, estimează că toată această procedură ar putea să dureze minim şase luni. În mod normal, procesul ar putea dura chiar mai mult, între nouă şi douăsprezece luni, timp în care România ar putea să-şi rezolve problemele, cu condiţia să se apuce de treabă numaidecât… .
