Prezentat oficial ca un banal proiect de interconectare a reţelelor de transport a gazului natural din regiune, gazoductul BRUA se conturează în schimb a fi cheia scoaterii gigantului Gazprom de pe piaţă, sau măcar punerea lui într-o poziţie dezavantajoasă. Investiţia, finanţată parţial de UE, va fi racordată, în acelaşi timp, cu zăcămintele de gaz descoperite recent în Marea Neagră de către Exxon şi OMV Petrom. În buna tradiţie mioritică, România a îmbinat geopolitica spectaculoasă, cu un plocon dat americanilor şi austriecilor.
La capitolul „gaze naturale”, România stă foarte bine: Suntem în continuare în Top 5 Producători la nivel european, iar consumul redus din industrie face ca doar 15% din gazele naturale consumate să vină din import – majoritatea achiziţii pentru asigurarea stocurilor de iarnă. Odată cu darea în producţie şi racordarea la reţea a noilor zăcăminte descoperite în Marea Neagră, România va deveni exportator net de gaze naturale – trecerea la acest statut estimându-se a se produce cel mai târziu la finele anului 2019.
BRUA zboară pe sub radar
Faţă de alte proiecte de gazoducte care au fost anunţate cu surle şi trâmbiţe, pentru ca ulterior să se prăbuşească la fel de zgomotos (vezi cazul Nabucco), BRUA nu a atras atenţia nimănui, până de curând. Asta şi pentru că toţi cei implicaţi în dezvoltarea lui au susţinut tot timpul că este vorba de vorba de un simplu proiect de interconectare. „Punem la punct o reţea. Nu este vorba de un mare gazoduct, ci de o serie de mici conducte, care să permită gazului să circule pe relaţia nord-sud, est-vest” declara comisarul european pentru energie, Miguel Arias Canete. Prezentat oficial ca un sistem de avarie conceput pentru a acoperi eventuale momente de criză în aprovizionarea cu gaze şi având un debit de 4 ori mai mic decât Nabucco, proiectul BRUA a avansat fără nicio opoziţie, până în vara lui 2017.
BRUA are o codiţă
Ce s-a întâmplat în vara lui 2017? Simplu – s-au oficializat planurile Transgaz de a realiza o altă conductă de transport, racordată la un cap la proiectul BRUA, iar la celălalt – la zăcămintele Exxon şi OMV din Marea Neagră.
Numele BRUA vine de la cele patru ţări care urmează a se interconecta: Bulgaria, România, Ungaria şi Austria. Pe teritoriul României, reţeaua intră prin judeţul Giurgiu, apoi, de la staţia Podişor, coteşte spre vest, spre Ungaria. Începând din februarie 2017, presa a relatat despre depunerea de către Transgaz (Societatea Naţională ce deţine monopolul transportului de gaze în România) a demersurilor pentru construirea unui nou gazoduct. Lansat fără tam-tam-ul tradiţional atunci când vine vorba de mari proiecte de infrastructură, noul gazoduct urmează a avea ca punct terminus aceeaşi staţie Podişor, de pe traseul BRUA, devenită în ultimii ani un fel de Mecca a gazului românesc. În acest fel şi prin două proiecte aparent diferite, România va asigura dintr-un foc atât ţeava, cât şi gazul care curge prin ea, iar „proiectul de interconectare” se va transforma într-unul de livrare de gaze. (vezi foto. gazoductul cu dedicaţie Exxon OMV cu verde. Sursa foto iniţial – Transgaz)
Conducta care începe în câmp şi se termină între vile
Scriam mai sus de eforturile depuse pentru ca proiectul noului gazoduct să pară, pentru cât mai mult timp, o banală investiţie de infrastructură. Împărţit pe bucăţi şi pus în dezbatere publică în 9 locaţii diferite în sate cu câteva mii de locuitori, proiectul a fost prezentat ca fiind destinat, la modul abstract, preluării gazului din Marea Neagră, şi amplasat, la fel de abstract şi într-o ordine aleatorie, în judeţele Călăraşi, Constanţa, Giurgiu.
În acelaşi mod a fost tratată şi problema celor două capete ale instalaţiei. Deşi nu s-a suflat un cuvinţel despre asta, pentru cei avizaţi e evident că finalul conductei, la Podişor, nu reprezintă o simplă conexiune la reţeaua naţională, ci direct la proiectul BRUA. Conectarea la reţeaua naţională se putea face în 1.000 de alte locuri, cu investiţii de sute de ori mai mici. Prin legarea la staţia Podişor, gazul din Marea Neagră e livrat direct în reţeaua de export către Europa Centrală şi de Sud-Est.
Şi la celălalt capăt al ţevii, Tranzgaz a lăsat lucrurile în suspensie. Solicitărilor şi întrebărilor adresate de publicul larg, Transgaz le-a oferit răspunsuri misterioase, din registrul „Nu e treaba noastră. Orice în amonte de ţeava noastră va fi construit de cei ce vor construi”.
Oficial, conducta Transgaz începe undeva în Câmpia Bărăganului şi se termină între vilele de la Tuzla şi Eforie. Unde gazul din Marea Neagră va sări, de bună voie şi nesilit de nimeni, direct în conducta Transgaz…
O conductă spre neliniştea lui Putin
De mai bine de zece ani, diplomaţia de la Moscova s-a dat peste cap pentru a bloca toate proiectele de aducere a rezervelor de gaze din estul Europei, mai aproape de imensa piaţă de desfacere central şi vest-europeană. Pentru aceasta, principalul furnizor rămâne în continuare Gazprom – instrument puternic în negocierile lui Putin cu ţările UE. Rând pe rând, tentative de a submina monopolul rusesc şi de a aduce gaz mai ieftin din zona Mării Caspice s-au spulberat după intervenţia diplomaţiei ruse. Moscova a reuşit crearea unei bariere de state pe flancul sud-estic, prin apropierea de Turcia
şi Grecia.
Îndată ce intenţiile Transgaz de a racorda gazul din Marea Neagră la infrastructura de transport către Europa Centrală, în scenă a intrat un alt nou aliat al Moscovei – Budapesta. FGSZ – operatorul reţelei de transport din Ungaria – s-a opus propunerii iniţiale de a ridica capacitatea de tranzit de la 4,4 la 5,3 miliarde metri cubi pe an. Apoi în iulie aceeaşi companie a anunţat intenţia de nu continua reţeaua de transport până la graniţa cu Austria, ceea ce echivala cu îngroparea întregului proiect. În paralel, în presa economică europeană au fost sifonate variante alternative pentru traseul conductei, care să ocolească total sau parţial Ungaria – menite probabil a da de înţeles Budapestei că – opunăndu-se – riscă să piardă tot. (vezi foto variantă alternativă a traseului, preluată de la EuroNews).
Odată realizat, proiectul BRUA + Gaze din Marea Neagră poate da peste cap planurile Moscovei. Spre sud, prin BRUA, se asigură peste 1 miliard de metri cubi pentru Bulgaria – ţară dependentă actualmente de Gazprom, de la care achiziţionează gaz la unul din cele mai mari preţuri de pe piaţă. Orice intrare de gaz ieftin ar şubrezi poziţia Gazprom şi a Moscovei per ansamblu în Bulgaria.
Spre vest, conducta va transporta gaz românesc spre Ungaria, Austria, Cehia, Slovacia şi eventual Serbia şi Croaţia. În funcţie de traseu şi destinaţie finală, ar putea suplini total sau parţial nevoia unora din aceste state de a mai achiziţiona gaz rusesc.
O ţeavă mare, un plocon mic
Aşa cum scriam la început, producţia de gaze din România este aproape suficientă pentru acoperirea necesităţilor. Faţă de cele peste 10 miliarde produse deja şi cele 12 miliarde metri cubi de gaz consumate anual în ţara noastră, Exxon şi OMV Petrom promit că vor pompa din Marea Neagră, anual, 6-7 miliarde de metri cubi – echivalentul a mai mult decât jumate din necesarul naţional. Aşadar, România nu prea are nevoie de gazele consorţiului americano-audstriac. Majoritatea (dacă nu chiar întreaga cantitate pompată de Exxon şi OMV) va ajunge la export. Pentru aceste companii, legarea gazoductului la BRUA va fi o ocazie extraordinară de a vinde mai scump în alte ţări şi mai ales de a externaliza profitul şi de a nu plăti impozite în România. Transgaz va rămâne doar cu taxele de transport, iar bugetul statului – cu o amărâtă de redevenţă stabilită pe vremea lui Pazvante Chiorul şi a cărei aşezare pe baze mai rezonabile a tot fost amânată încă de pe vremea guvernării Ponta.
Subiectul plocoanelor româneşti pentru OMV şi Exxon este însă unul mai vast, pe care promitem să îl dezvoltăm în articole ulterioare.
Un articol de Răzvan PETRE
