Aşa cum ştiţi sau nu ştiţi, unul din evenimentele majore pe agenda politică a săptămânii trecute a fost prezentarea Raportului privind evoluţia reformei în justiţia românească. Nu este important cine a făcut acest raport, de fapt cred că nici reporterii de ştiri care au vorbit de el nu sunt siguri asupra autorului. Cert este că el a fost prezentat la Bruxelles şi orice vine de la Bruxelles e important şi trebuie tratat cu maximă atenţie, pentru că „Aşa zice UE!”.
Un editorial de Răzvan PETRE
Buuun, zis şi făcut, băieţii ăia de la UE şi-a prezentat hârţoaga, iar guvernanţii noştri, ca nişte elevi tocilari, care doar ce au extras biletul de concurs din plic, s-au pus pe treabă – şedinţe, consilii, analize. Dincolo de ce a avut de zis UE, înafara sălilor de şedinţe, consilii şi simpozioane cu efect somnifer, este România reală. Acea Românie în care poţi ucide un om, fără ca apoi să mergi la puşcărie, aceea în care „şpagă”, iar nu „Mulţumesc!” este cuvântul magic şi acea Românie în care eu am făcut panaramă de fiecare poliţist cu care am vorbit în ultimii cinci ani.
România aia în care am crescut eu era o ţară a „Micii înţelegeri”: Îţi lua poliţistul carnetul – nu e nici o problemă, alt poliţist ţi-l dădea a doua zi. Ţineai o contabilitate dublă – mare scofală! Tipul de la Gardă încasa cash jumate din valoarea amenzii aplicate pentru nişte hârtii lipsă şi infracţiunea dispărea. Făceai o prostie şi ajungeai la judecată – aşteptai un an prin amânări şi strămutări ale procesului până dădeai de un judecător mai „înţelegător”. Totul era posibil, cu condiţia să nu iasă scandal.
Regula nescrisă a democraţiei româneşti, prin care infracţionalitatea măruntă era tolerată (poate chiar încurajată), în timp ce evenimentele majore erau tratate cu seriozitate, a început să fie încălcată. O serie de infracţiuni cu violenţă petrecute în ultimele luni arată că, deşi autorităţile se pun în continuare pe treaba când e vorba de omoruri, jafuri armate şi alte infracţiuni cu violenţă, curajul criminalilor a sporit. Evenimentele negative din ultimele luni (furtul armelor din unitatea de la Ciorogârla, jaful armat de la Braşov etc.) nu sunt fără precedent. Dar, până acum, ne-am fi aşteptat ca astfel de infracţiuni periculoase se se succeadă într-un ritm de una-două pe an, nu într-o lună. Un alt semn neliniştitor este caracterul profesionist al criminalilor, precum şi violenţe şi tupeul fără precedent cu care ei trec la treabă. Furtul din depozitele de muniţii, limitat în trecut la câteva gloanţe şi câte un pistol Carpaţi, a lăsat locul jafuirii unui întreg arsenal. Spargerile de seifuri se întâmplau de obicei pe la ţară, unde nişte amărâţi „umflau” banii de ajutoare sociale ale vreunei primării. Acum, aceste spargeri au devenit rutină, iar hoţii atacă pe bandă rulantă bancomate şi case de schimb valutar, aproape de fiecare dată înarmaţi.
Eram îngrijorat, încă de acum câţiva ani, de faptul că populaţia şi-a pierdut încrederea în Poliţie, iar hoţii şi criminalii nu se mai sperie decât de intervenţia mascaţilor – singura forţă poliţienească pe a carei seriozitate şi violenţă se poate conta. Pus să stea drepţi de orice şmcheraş cu BMV, sau mutat disciplinat într-un sat din fundul ţării pentru că a avut tupeul să îi ia alcoolemia unui parlamentar nesimţit, poliţistul de rând a ajuns să îşi piardă, el însuşi, încrederea în sine. De partea cealaltă, a infractorilor, încrederea a sporit, ea fiind alimentată de procurorii delăsători şi complici şi de judecătorii intangibili, dar corupţi până în măduva oaselor.
Încercând să se dea mai americană, Poliţia Română şi-a făcut, pe site, o secţiune denumită „Most Wanted”. Americană e doar denumirea, pentru că o privire pe lista celor mai căutaţi criminali din România ne relevă un adevăr jenant – aceştia sunt, aproape toţi, infractori periculoşi, cunoscuţi publicului şi autorităţilor, care au reuşit „să scape printre degete” Justiţiei române. Hayssam, Guru Bivolaru, Tcaciuc şi alţii ne zâmbesc sfidător de dincolo de graniţe şi, deşi în România îi aşteaptă, teoretic, procese grele şi ani grei de temniţă, ei îşi permit să intre în direct la televiziuni, să trimită scrisorele otrăvite şi să râdă în nas Sistemului. Lecţia lor a fost pricepută, deja, de cei ce nu au reuşit să ajungă pe listă – Sistemul judiciar românesc, dincolo de rapoartele tehnice ale UE, e în moarte clinică.