Guvernul a anunțat că trecerea la moneda europeană se va face în 2019, fără a întreba dacă românii își doresc acest lucru.
După ce, în urmă cu numai un an, Victor Ponta tuna și fulgera împotriva Uniunii Europene, acum el reinventează euro-optimismul.
Un articol de Răzvan PETRE
Deși din panourile electorale Ponta cere ca europarlamentarii români să slujească la Strasburg interesul național, guvernul său trimite zilele acestea la Bruxelles un document din care reiese că România va adera la moneda unică europeană la 1 ianuarie 2019. Această idee, anunțată recent, nu este doar la nivelul de teorie, ea fiind deja trecută în Programul de Convergență – fiind practic un angajament luat de România în fața UE.
Angajamentul este asumat unilateral de către Guvern, propunerea de trecere la Euro nefiind supusă dezbaterii publice, sau măcar la nivel parlamentar. Prin acest gest, guvernul trece în plan secundar interesul românului de rând, care, odată cu trecerea la euro, va fi supus unor creșteri uriașe de prețuri. Este ignorat complet faptul că, în toate țările care eu parcurs acest proces, prețurile produselor și serviciilor au crescut drastic. Decizia guvernului a fost sancționată de Mugur Isărescu, care a declarat că trecerea la euro presupune și unele efecte nefaste, pe care populația trebuie să le conștientizeze, să le înțeleagă și să le accepte, înainte ca schimbarea să se petreacă efectiv.
Aderare pe șest
Trecerea la euro la data de 1 ianuarie 2019 a fost anunțată de Liviu Voinea, ministrul bugetului, la reuniunea consiliului ECOFIN. Această știre-bombă a venit pe nepusă masă, în condițiile în care guvernul condus de Victor Ponta abandonase anterior ideea aderării la zona euro. În anii precedenți, guvernanții români trimiseseră la Bruxelles documente din care reieșea doar că trecerea la euro rămâne o opțiune, la care se va recurge „la momentul când va fi oportună” și nimic mai mult.
Anunțul ministrului bugetului a luat prin surprindere pe toată lumea, în condițiile în care noua țintă de aderare la zona euro nu a fost dezbătută nici măcar în Parlament. Or, așa cum a arătat Mugur Isărescu, o asemenea decizie „trebuie să se facă cu un consens politic consistent”.
Responsabilitatea aderării – pasată viitorilor guvernanți
Într-o notă devenită tradițională, responsabilitatea trecerii la Euro este pasată de Guvernul Ponta altora. Mai exact, viitorilor guvernanți. Data la care România ar urma să abandoneze Leul în favoarea monedei europene – 1 ianuarie 2019 – nu pică în mandatul actualului guvern, sau al actualei majorități parlamentare. Având în vedere problemele ce vor însoți în mod cert aderarea la zona euro, gestul guvernului este un fel de „După mine, potopul!”
Aderarea la euro = Costuri mari
Toate țările care au trecut anterior la moneda unică au întâmpinat probleme, cu ar fi aceea că au de ținut sub control inflația și deficitul bugetar. Pentru a se încadra, este nevoie uneori ca guvernele să decidă înghețarea salariilor, concedieri masive din sectorul public, sau limitarea investițiilor în infrastructură. Aceste probleme nu se manifestă în țările care au optat pentru păstrarea monedei naționale. Marea Britanie, de exemplu, a decis să păstreze Lira sterlină, oficial, din motive ce țin de mândria națională. În termeni reali, însă, Marea Britanie a înregistrat deficit bugetar de 6% în 2013 (față de 3% maxim, cât sunt obligate să aibă țările euro), iar datoria publică a ajuns la 90% (față de 60% maxim, în zona euro). Astfel, guvernul britanic a putut să tipărească bani și să se împrumute, în loc să scadă salariile sau să dea afară angajați.
Scumpiri pe bandă rulantă
Un studiu făcut de Bundesbank (Banca Națională a Germaniei), la doi ani de la aderarea la zona euro, a arătat că temerile referitoare la creșterile de prețuri au fost justificate. Unii comercianți au înlocuit pur și simplu marca cu euro, păstrând prețul nemodificat, iar cei mai mulți au profitat de schimbare pentru a-și păcăli clienții, făcând transformarea la un curs marcă-euro greșit (în favoarea lor, evident!). Aceste șmecherii au avut ulterior un efect de bumerang: Oamenii au cumpărat mai puțin, de teamă că vor fi înșelați, iar unele companii care practicau umflarea prețurilor au înregistrat pierderi, fiind nevoie să compenseze prin tăieri de salarii și concedieri.
În țările cele mai sărace din zona euro au fost organizate metode de protest: În Grecia, ONG-urile pentru drepturile consumatorilor au instituit „zile cu cheltuieli zero”, în care oamenii erau îndemnați să nu cumpere nimic; în Italia clienții cafenelelor i-au dat în judecată pe proprietarii de cafenele care umflaseră prețul, un consumator obținând compensații de mii de euro pentru că localul la care își servea băutura preferată trecuse de la un preț de 1.500 de lire (77 eurocenți), la 1 euro, deși în reclame se anunțase că prețul rămâne neschimbat.
Pâinea de 4 lei
Atunci când Ponta s-a trezit prima oară să vorbească despre trecerea la euro, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a atras atenția asupra riscurilor. El a arătat că în țările euro costul produselor de bază este de 4-6 ori mai mare ca în România și că românul de rând nu va putea face față unei eventuale alinieri a prețurilor. „Bucureștiul poate să intre deja în zona euro, dar mai trebuie să intre şi Las Fierbinţi” a declarat el în aprilie, făcând referire la puterea de cumpărare scăzută a majorității cetățenilor.
În timp ce guvernatorul BNR își păstrează luciditatea, Guvernul Ponta se îmbată cu apă rece. În același document în care figurează aderarea României la zona euro în 2019, este trecut și gradul de convergență reală. Acest indicator arată cum se compară puterea de cumpărare a românului obișnuit, cu cea a unui european mediu. Conform datelor oficiale, suntem la 54%, adică ne permitem de două ori mai puține cumpărături, față de media europeană (sau de 3-4 ori mai puțin decât un german sau un francez, care sunt mult peste medie). În același argument se arată că puterea de cumpărare a românilor „a crescut semnificativ în ultimii doi ani”. În realitate, însă, este vorba de o creștere de la 52,9% (anul 2012), la 54%, deci un fantastic 1,1%!!! Cum ar veni, suntem cu 1,1% mai bogați ca acum doi ani – ceea ce în termeni reali e o nimica toată…
