Zi de zi auzim câte ceva despre reforma sistemului sanitar. Se mai vorbeste si de Reforma învatamântului. Toate guvernele care s-au succedat la putere s-au confruntat cu aceeasi problema: Cum sa obtina rezultate maxime cu investitii minime, mai ales ca, se stie, educatia si sanatatea sunt doua domenii neproductive, care nu aduc venituri la buget. Guvernantii nostri, învatati ca boii la caruta, mânati mereu din urma de birjarul UE, îsi modeleaza discursul pe steguletele rosii: Agricultura, concurenta, justitie, administratie. Adica fix ce le trebuie tarilor UE pentru a prospera de pe urma noastra. Sau împreuna cu noi… În umbra marilor vorbe goale ramân domenii economice vaste neatinse de reforma, turismul fiind unul dintre ele. Acum, sigur, turismul nu este o chestiune cruciala, în perspectiva aderarii, sau a cresterii economice, dar îmi vine greu a crede ca oficialii UE veniti la Romanica sa pipaie „pe viu” starea economiei românesti nu au fost cazati niciodata într-un hotel mioritic, cu servicii jalnice si tarife monstruoase. Daca UE nu are interesul ca turismul românesc sa le fure clientii, inexplicabila este totala lipsa de interes a oficialilor români. Toti se plâng, citesc si scriu statistici, nimeni nu face nimic concret. A cam venit vremea sa apucam taurul de coarne, sa nu mai dam vina pe vremea proasta, sau pe aviara, si sa privim turismul ca pe un sistem bolnav, care necesita o reforma radicala.
Un articol de RÃZVAN PETRE
Am un prieten înstarit. Munceste ca apucatul, câstiga binisor. Nu reuseste sa aiba o relatie stabila pentru ca înnebuneste gagicile, discutând non-stop despre business si „oportunitati”. Ar putea sa îsi permita un concediu la Miami, dar nu se duce nici pâna la Sinaia, pentru ca e obsedat de munca. Când vreau sa-l tachinez, spunându-i ca s-a ajuns, îmi da aceeasi replica: „Tu vorbesti, care pleci în vacanta în Grecia?” Nu glumeste, o spune cu toata seriozitatea unuia care se va caza la un hotel doar în ziua în care medicul si reumatismul îl vor trimite la Techirghiol, sau la Herculane. Cum sa-i explic eu ca am stat o saptamâna în Grecia, plus doua mese pe zi si transport, pe banii cu care m-as caza, în conditii similare, la Mamaia (fara cazare si transport) doua nopti?
Taximetristul din Varna ma credea englez. Când i-am spus ca sunt din Constanta, era sa intre într-un pom. „Pai de ce ai venit aici, ca e practic ca o vacanta la Constanta?” Mi-a fost rusine sa îi vorbesc de bani, i-am zis ca voiam o variatie, desi nu eram pentru prima oara pe litoralul bulgaresc. În Grecia am stat la vila Dimitra. Coana Dimitra, patroana si angajata în acelasi timp, arata ca o gospodina. Fi-su, în schimb, se plimba cu un BMW de 25.000 de euro i. Pe usa camerei, pe interior, era lipit un afis al asociatiei patronatului din turismul grecesc, pe care scria ceva de genul: „Unitatea aceasta are atâtea stele. Un sejur aici costa atâta. Daca vi se cere mai mult, dati-ne un telefon si va rezolvam”. Suma era de vreo 40-45 de euro. Fi-su, în schimb, avea un BMW de 25.000 de euro i…
Ne întoarcem pe plaiurile mioritice, mai exact pe litoralul românesc. Aici, unde sezonul tine putin peste doua-trei luni, problemele turismului românesc sunt trasate în linii groase si nuantate violent. Servicii îndoielnice, tiganie, smen, hoteluri învechite si degradate. Chiar si acolo unde hotelul e ok, statiunea si amenajarea plajei lasa de dorit si compenseaza prin urâtenie si haos. Hotelierii cer mult, dar ofera prea putin. Sezonul prea scurt înseamna preturi mari si lipsa angajatilor permanenti, cu calificare si experienta. Managerii sunt fie prea batrâni, fie prea tineri. Primii au experienta turismului pecerist, de sindicat, ultimii sunt obisnuiti cu ciupeala si evaziunea din perioada de tranzitie. Baza materiala si dotarile sunt învechite, iar investitiile în modernizare nerentabile. Câteva hoteluri se ridica la înaltimea standardelor: Iaki, Europa, Majestic. Daca punem în locul numelor lor, numele patronilor, veti vedea ca exceptiile întaresc regula. Hagi, Copos, Muhammad Murat. Trei oameni care au facut bani din orice altceva decât turism, si pentru care preluarea si reamenajarea hotelurilor respective e mai degraba un mod de a-si etala bogatia, decât o investitie super-profitabila. Paradoxal, desi litoralul are o infrastructura adecvata (aeroport, sosele, curent, apa, etc.), turismul de masa nu poate concura cu pensiunile sau cu cei ce închiriaza apartamente. Un hotelier se poate declara multumit cu un profit de 10-20 % pe an, un cetatean care e dispus sa se mute la rude poate scoate lejer 1000% în doar doua luni, din închirierea apartamentului personal. Sufocati de taxe si impozite, patronii de hoteluri pot cu greu scoate un profit.
Cu riscul sa fiu acuzat ca fur ideile altora, nu pot sa nu remarc urmatorul fapt. De fiecare data când am vazut ceva în presa despre turism, în ultimele luni, stirea este, inevitabil, legata de Ministrul Mediului, Sulfina Barbu. Care a ajuns sa faca si sa desfaca printr-o dubla conexiune indirecta: Ministerul Mediului este si al Gospodaririi Apelor, iar plajele tin de domeniul public de interes national, de apele teritoriale. Paradoxul acesta mai are o scuza, si anume implicarea zero a fantomaticei agentii nationale de reglementare în domeniul turismului. Nu pot spune ca îmi e dor de ministrul-fanfara Agathon, de ideile lui fanteziste, sau de descinderile lui din elicopter la hotelul lui Iacobov, dar îmi pare ca, odata cu desfiintarea Ministerului Turismului, a fost desfiintata si orice preocupare guvernamentala în acest domeniu.
Ca se poate face ceva este clar. Se pot micsora taxele, se pot asigura stimulente pentru angajatori, se poate îmbunatati cadrul legislativ. O mai buna colaborare dintre autoritatile centrale, cele locale si patronat poate rezulta într-o rentabilizare, pe termen lung, a statiunilor. România are de oferit, din punct de vedere turistic, cât toti vecinii nostri, la un loc. Alte tari, cu mult mai putin dezvoltate, sau cu o infrastructura insuficienta, realizeaza un procent urias din încasarile la buget din activitatile turistice. Daca revenim la litoralul Marii Negre, putem da exemplul Albenei, o statiune bulgareasca ce nu poate rivaliza cu Mamaia, dar care merge pe profit de ani buni, sub managementul unor mari concerne germane care au cumparat-o „cu totul”. O statiune comunista, remodelata un pic, cu servicii decente, mâncare scumpa, dar cazare ieftina…
Îmi vine în minte o scena dintr-un film mai vechi. Genialul Toma Caragiu, interpretând rolul unui director de hotel socialist din Mamaia, primeste un turist german. Îl aseaza la o masa de tabla, peste care asterne o fata de masa terna. Începe sa-i prezinte oferta turistica a lacului Siutghiol, ce flancheaza statiunea: „Grossen lac mit grossen baboi”…
Dar halatul? Cât e halatul?
Scump, doamna, scump…
Taximetristul din Varna ma credea englez. Când i-am spus ca sunt din Constanta, era sa intre într-un pom. „Pai de ce ai venit aici, ca e practic ca o vacanta la Constanta?” Mi-a fost rusine sa îi vorbesc de bani, i-am zis ca voiam o variatie, desi nu eram pentru prima oara pe litoralul bulgaresc. În Grecia am stat la vila Dimitra. Coana Dimitra, patroana si angajata în acelasi timp, arata ca o gospodina. Fi-su, în schimb, se plimba cu un BMW de 25.000 de euro i. Pe usa camerei, pe interior, era lipit un afis al asociatiei patronatului din turismul grecesc, pe care scria ceva de genul: „Unitatea aceasta are atâtea stele. Un sejur aici costa atâta. Daca vi se cere mai mult, dati-ne un telefon si va rezolvam”. Suma era de vreo 40-45 de euro. Fi-su, în schimb, avea un BMW de 25.000 de euro i…
Ne întoarcem pe plaiurile mioritice, mai exact pe litoralul românesc. Aici, unde sezonul tine putin peste doua-trei luni, problemele turismului românesc sunt trasate în linii groase si nuantate violent. Servicii îndoielnice, tiganie, smen, hoteluri învechite si degradate. Chiar si acolo unde hotelul e ok, statiunea si amenajarea plajei lasa de dorit si compenseaza prin urâtenie si haos. Hotelierii cer mult, dar ofera prea putin. Sezonul prea scurt înseamna preturi mari si lipsa angajatilor permanenti, cu calificare si experienta. Managerii sunt fie prea batrâni, fie prea tineri. Primii au experienta turismului pecerist, de sindicat, ultimii sunt obisnuiti cu ciupeala si evaziunea din perioada de tranzitie. Baza materiala si dotarile sunt învechite, iar investitiile în modernizare nerentabile. Câteva hoteluri se ridica la înaltimea standardelor: Iaki, Europa, Majestic. Daca punem în locul numelor lor, numele patronilor, veti vedea ca exceptiile întaresc regula. Hagi, Copos, Muhammad Murat. Trei oameni care au facut bani din orice altceva decât turism, si pentru care preluarea si reamenajarea hotelurilor respective e mai degraba un mod de a-si etala bogatia, decât o investitie super-profitabila. Paradoxal, desi litoralul are o infrastructura adecvata (aeroport, sosele, curent, apa, etc.), turismul de masa nu poate concura cu pensiunile sau cu cei ce închiriaza apartamente. Un hotelier se poate declara multumit cu un profit de 10-20 % pe an, un cetatean care e dispus sa se mute la rude poate scoate lejer 1000% în doar doua luni, din închirierea apartamentului personal. Sufocati de taxe si impozite, patronii de hoteluri pot cu greu scoate un profit.
Cu riscul sa fiu acuzat ca fur ideile altora, nu pot sa nu remarc urmatorul fapt. De fiecare data când am vazut ceva în presa despre turism, în ultimele luni, stirea este, inevitabil, legata de Ministrul Mediului, Sulfina Barbu. Care a ajuns sa faca si sa desfaca printr-o dubla conexiune indirecta: Ministerul Mediului este si al Gospodaririi Apelor, iar plajele tin de domeniul public de interes national, de apele teritoriale. Paradoxul acesta mai are o scuza, si anume implicarea zero a fantomaticei agentii nationale de reglementare în domeniul turismului. Nu pot spune ca îmi e dor de ministrul-fanfara Agathon, de ideile lui fanteziste, sau de descinderile lui din elicopter la hotelul lui Iacobov, dar îmi pare ca, odata cu desfiintarea Ministerului Turismului, a fost desfiintata si orice preocupare guvernamentala în acest domeniu.
Ca se poate face ceva este clar. Se pot micsora taxele, se pot asigura stimulente pentru angajatori, se poate îmbunatati cadrul legislativ. O mai buna colaborare dintre autoritatile centrale, cele locale si patronat poate rezulta într-o rentabilizare, pe termen lung, a statiunilor. România are de oferit, din punct de vedere turistic, cât toti vecinii nostri, la un loc. Alte tari, cu mult mai putin dezvoltate, sau cu o infrastructura insuficienta, realizeaza un procent urias din încasarile la buget din activitatile turistice. Daca revenim la litoralul Marii Negre, putem da exemplul Albenei, o statiune bulgareasca ce nu poate rivaliza cu Mamaia, dar care merge pe profit de ani buni, sub managementul unor mari concerne germane care au cumparat-o „cu totul”. O statiune comunista, remodelata un pic, cu servicii decente, mâncare scumpa, dar cazare ieftina…
Îmi vine în minte o scena dintr-un film mai vechi. Genialul Toma Caragiu, interpretând rolul unui director de hotel socialist din Mamaia, primeste un turist german. Îl aseaza la o masa de tabla, peste care asterne o fata de masa terna. Începe sa-i prezinte oferta turistica a lacului Siutghiol, ce flancheaza statiunea: „Grossen lac mit grossen baboi”…
Dar halatul? Cât e halatul?
Scump, doamna, scump…
