Vârful Secaru este, la cei 401 metri ai săi, cel mai înalt punct din Podişul Babadagului. Frumuseţea peisajului, dar mai ales caracteristicile speciale ale asociaţiilor vegetale din acestă zonă, au dus la declararea sa ca rezervaţie naturală. Pentru cei care credeau că Dobrogea reprezintă un teritoriu antropizat, în care mâna omului a modificat şi cultivat tot spaţiul natural, Vârful Secaru poate fi o revelaţie. Foarte puţin cunoscută, zona sa este o nebănuită oază de sălbăticie. De altfel, în lipsa unui drum de acces sau a unei poteci marcate, chiar şi accesul în rezervaţie este o aventură în sine.
Un articol de Răzvan PETRE
Spre Secaru, dintr-o întâmplare
La plecarea din Constanţa nu ne planificasem deloc să ajungem pe Vârful Secaru. Ţinta călătoriei ar fi trebuit să fie valea din spatele mănăstirii Cerbul, din judeţul Tulcea. Întrucât, cu prilejul unor deplasări în zonă, în primăvară, descoperisem că această vale era una foarte pitorească şi foarte extinsă, ne-am propus să o explorăm o dată cu venirea verii. Din nefericire, socoteala noastră de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg (sau, mai degrabă, de la mănăstire…). Totuşi, stând de vorbă cu oamenii întâlniţi aici, am aflat câte ceva despre Vârful Secaru (pe care altă dată doar îl observasem de la distanţă) şi ne-am decis să schimbăm, pe loc, obiectivul expediţiei.
Valea cerbului tulcean
Aflată în apropierea Popasului Cerbul Lopătar şi a mănăstirii Cerbul, valea de care vorbeam mai sus are un aspect total diferit de specificul văilor dobrogene. Spre deosebire de acestea, care sunt foarte largi şi sunt mărginite de versanţi aproape verticali, Valea… Cerbului este strâmtă şi adâncă, având profilul literei V. Explicaţiile acestui fenomen sunt multiple, dar este evident că, după o perioadă geologică în care apele au erodat versanţii şi au depus sedimente, creând o vale tipic dobrogeană, ciclul eroziunii a fost reluat. Astfel, o dată cu ridicarea Munţilor Măcin faţă de nivelul mării, firul de apă ce o străbătea a început să sape în stratul gros de sedimente, în căutarea nivelului de echilibru. Rezultatul este spectaculos: O vale îngustă, dar meandrată, cu profilul unui canion şi adâncimi de până la 30 de metri faţă de terasele ce o mărginesc.
Versanţii foarte abrupţi fac accesul dificil pe tot parcursul celor cinci kilometri, cât se întinde valea. În urma excursiilor din primăvară, ne propusesem să intrăm undeva pe lângă mănăstire şi să urcăm pe firul văii până unde va fi posibil. Din nefericire, planurile ne-au fost date peste cap de vegetaţia luxuriantă, cu liane, urzici şi alte plante hidrofile, care făceau accesul imposibil. Urcând pe drumul forestier ce merge de-a lungul văii, am ajuns la un pod, de pe care am observat că, pe lângă problema accesului dificil, mai aveam de înfruntat încă un obstacol – un pârâiaş ce curgea liniştit în fundul râpei – moment în care ne-am decis să abandonăm intenţia de urca pe vale şi de a ne îndrepta spre Secaru.
Peisaje carpatine, în inima Dobrogei
Accesul spre Secaru se face pe un drum forestier ce merge paralel cu cel pe care se ajunge la mănăstirea Cerbul. De la mănăstire, drumul începe să urce lin, având o pădure deasă în stânga şi valea adâncă în dreapta. În ciuda faptului că suntem în inima Dobrogei, care este vestită pentru climatul său arid, vegetaţia este bogată şi variată. Pădurea tânără şi deasă de pe versantul stâng şi cea de amestec din dreapta drumului – cu stejar brumăriu, arini şi tei de douăzeci-treizeci de metri înălţime – întreţin o atmosferă plăcută, liniştitoare. Pe tot drumul, suntem însoţiţi de alaiuri de fluturi mari, multicolori, ce coboară pe marginea băltoacelor, din care extrag săruri minerale. În pădure cântă cucul şi pupezele se hârjonesc din copac în copac, iar pe deasupra patrulează vulturi uriaşi. Din loc în loc, pădurea face loc unei poieni cu ierburi şi flori înalte, străjuită de câte un foişor de lemn şi garnisită cu brusturi gigantici, desprinşi parcă din poveştile copilăriei, cu frunze cu diametrul de 60-70 de centimetri.
Ceva mai sus, după ce trecem de pod, ajungem la cabana Ocolului Silvic, cuibărită la confluenţa a două văi. Drumul continuă să urce printr-un tunel de arbuşti de liliac şi soc, până într-o poiană în care se află un fânar. Frumuseţea peisajului şi bogăţia vegetaţiei mă face să exclam că locul acesta îmi aduce aminte de una din văile de la intrarea în Defileul Oltului, asemănare pe care cei care mă însoţeau au găsit-o ca fiind foarte potrivită. De altfel, odată ce panta drumului începe să crească şi ne afundăm mai mult în pădure, peisajul se schimbă, aducând mult cu cel din pădurile Carpaţilor.
Indicaţii de călătorie
Provocarea de a urca pe Secaru a apărut în momentul în care, la mănăstirea Cerbul, spunând că intenţionăm „să urcăm pe munte”, oamenii s-au mirat, întrebându-ne dacă ne încumetăm să facem drumul până pe vârf. Asemeni, lucrătorii pe care i-am găsit la cabana ocolului Silvic ne-au întrebat dacă nu suntem cumva geologi. Tot ei au fost cei care ne-au indicat pe unde să o apucăm pentru a ajunge pe Secaru – pe drumul principal, până la fânar, apoi dreapta, pe coastă, până la o „rampă”, apoi iarăşi dreapta, stânga, ieşind de pe drum şi aşa mai departe… Tot ce am reţinut a fost că trebuie să găsim un dispozitiv pus de pădurari pentru hrănirea căprioarelor şi a mistreţilor, apoi să urcăm pe linia parcelei silvice, până dăm de un panou de lemn pe care scrie „Rezervaţia Naturală Vârful Secaru” – în total, un drum de o oră: „Mă rog, o oră îmi ia mie, că ştiu drumul” ne-a zis pădurarul, zâmbind misterios…
Pierduţi în labirint
Am purces aşadar pe drumul descris de pădurar, până la fânar, apoi în sus, spre dreapta, pe un drum forestier pietruit. Ca o ciudăţenie, pe marginea drumului am găsit o bornă kilometrică, în genul celor de pe marginea drumurilor naţionale, pe care scria „km 29”. Ceva mai sus, am ieşit într-o poiană alungită şi înclinată, acoperită de un covor des de flori de muşeţel şi de iarbă înaltă – probabil „rampa” de care ne vorbise pădurarul. De aici, reperele au început să dispară. Înconjuraţi din toate părţile de pădurea tăcută şi din ce în ce mai umbroasă, ne-am oprit, căci devenise evident că ne rătăcisem de drum. Ne-am întors în poiană, am prins din nou calea bună, apoi ne-am avântat în labirintul de drumuri forestiere. Reperele pe care le notasem, pentru drumul de întoarcere, erau şoareci morţi, grămezi de paie lăsate în locurile în care pădurarii folosiseră cai pentru a trage din pădure copacii doborâţi, sau urmele făcute de cetele de mistreţi care râmaseră în frunzar. Treptat, pădurea a început să devină aceeaşi, cu copaci deşi şi drepţi, iar timpul a dispărut. Mergeam de oră, poate de mai multe, iar fiecare drum pe care alegeam să purcedem o lua pieziş, spre vale, în loc să urce. Pădurea se închisese în faţa noastră, iar Secaru părea acum a fi mai departe decât atunci când plecasem de la mănăstire.
Recomandări pentru turişti
Cu o suprafaţă totală de 34,5 hectare, Rezervaţia Vârful Secaru este situată în partea de vest a Podişului Babadag, la aproximativ patru kilometri de Satul Ciucurova. Vârful Secaru reprezintă unul din puţinele zone granitice din podişul calcaros al Babadagului şi are cea mai mare altitudine din această unitate geografică (401 m). În poienile din zona strict protejată predomină asociaţiile ierboase de stepă pontică, cu specii rare, endemice ca merinana (Moehringia jankae) şi bujorul dobrogean (Paeonia peregrina). Deşi nu fac obiectul protecţiei, aici se pot întâlni şi specii de animale specifice Dobrogei, ca ţestoasa dobrogeană şi vipera cu corn.
Deşi nu este dificil, traseul spre vârf nu este recomandat, pur şi simplu pentru că el nu există. Rezervaţia este situată într-o zonă sălbatică, departe de reperele civilizaţiei, iar interesul turistic redus s-a tradus aici în absenţa traseelor marcate şi chiar a potecilor de acces. Pentru a ajunge pe Vârful Secaru a trebuit să schimbăm cel puţin zece drumuri forestiere şi să parcurgem ultima parte a călătoriei, ghidându-ne exclusiv după marcajele forestiere şi din instinctul de orientare al membrilor expediţiei. Din reperele indicate de pădurar, nu am găsit decât câteva, ajungând pe vârf, cel mai probabil, pe o rută diferită. Ascensiunea a durat, cu tot cu bâjbâirea drumului, puţin peste trei ore.
