Conferința de presă susținută de „Trio Do-Re-Mi” Vela, Despescu, Arafat pe 9 aprilie a avut două puncte culminante: Acela comic în care chestorului Despescu i s-a blocat prompterul iar chestorul a rămas uitându-se în cameră ca curca-n lemne, și acela tragi-comic în care Raed Arafat a explicat că doctorii și comentatorii sunt proști, pentru că se poate, dar nu se poate.
Pe 23 martie, comandantul Raed Arafat a emis un ordin (Ordinul Comandantului Acțiunii nr. 74527/23.03.2020, prelungit printr-un alt ordin, reprodus mai jos). Prin acesta, erau externați în maxim 48 de ore toți pacienții care nu reprezentau urgențe și se interzicea internarea și tratarea altor pacienți „care nu reprezintă urgențe”, în toate unitățile spitalicești, de stat sau private.
Acest ordin a generat două efecte distincte:
– În spitalele de șmecheri, private, lucrul a continuat mai mult sau mai puțin la fel ca înainte. Spitalele private lucrează pe principiul profitului, iar o pauză de două săptămâni la internări ar fi determinat trecerea de la profit – la faliment. Deci privații, și să fi vrut, și nu ar fi putut. Mai ales că același ordin al lui Arafat care trimitea bolnavii acasă interzicea tăierile de salarii, concedierile sau trimiterea în șomaj – deci de plătit, plăteau salarii, dar de încasat nu mai încasau.
– În spitalele de stat, exceptând partea de infecțioase, s-a pus lacătul. Ghinioniștii care nu fuseseră internați prin urgență sau cei care aveau intervenții programate peste termenul de 48 de ore au fost aruncați cu lopata afară din spital. De altfel, spitalele erau deja destul de goale, măsura ținerii pacienților departe de tratament fiind implementată gradual de la instituirea stării de urgență.
Directorilor de spitale, șefilor de secție, doctorilor simpli le-a intrat frica în oase. Zi de zi aflăm de la tv de conduceri de spital demise, trimise în urmărire penală etc. Ordinul comandantului Arafat atârnă deasupra oricărui medic din spital, ca sabia lui Damocles. Dacă un pacient reușește să treacă de cele 2-3-4 filtre la care i se spune că mai bine stătea acasă și reușește să ajungă în urgența unui spital, doctorul are de decis dacă respectivul e sau nu urgență, sau poate fi reprogramat. Ordinul comandantului Arafat e ambiguu – nu se dau exemple, nu se dau criterii, nu se dă nimic. Practic, doctorul ia decizia pe proprie răspundere, conștient că – în lipsa oricăror criterii legale – ceea ce el consideră urgență poate la fel de bine să nu fie considerat urgență, mai ales de către un procuror.
Rezultatul acestei abrambureli legale emise de Arafat e că spitalele și clinicile de stat sunt goale. Majoritatea medicilor preferă să nu își asume răspunderea, sau în orice caz să limiteze riscurile. Evident, în paralel, România nu s-a transformat brusc într-o țară de oameni care nu se îmbolnăvesc decât de Covid19. Sute de mii de oameni suferă, ca și până acum, de afecțiuni care necesită tratament. Dar – exceptând situația în care bolile lor s-au agravat până acolo încât ajung în urgență cu salvarea, bolnavi în ultimul hal (și în stare agravată cel mai probabil până la punctul în care viața le este pusă în pericol), ei riscă să nu fie tratați.
La Constanța, policlinica cu plată, care este o extensie a spitalului județean și care prelua o bună parte a ambulatoriului, e în moarte clinică. Și la clinica spitalului, ușa este încuiată. Zilnic, zeci de persoane care necesită consultații și tratament stau la ușă, așteptând să prindă ora la care unii medici au program redus, când o asistentă le va descuia și le va permite, unul câte unul, să primească, de Paște, lumina consultului medical. Practic, puținii doctori care încă mai acordă consultații și-au pus singuri capul pe butuc – după ordinul comandantului Arafat, un diabetic care nu a ajuns pe jumătate mort, în comă, la urgență, nu e urgență și nici nu e reprogramabil – deci primirea lui în policlinică pentru evaluare sau schimbarea tratamentului e un risc asumat de dragul pacientului. Doctorii ăștia nu sunt eroi, ci potențiali martiri, care aleargă cu gulerul suflecat prin fața securii meșterite de Arafat. (foto – Pe ușa încuiată a policlinicii, programul afișat pentru diabet e așa de anemic, încât din cinci programări se ajunge deja la luna mai)
În spital, situația e și mai dezastruoasă. Toate secțiile funcționează sub nivelul de avarie. Saloane de 7-10 paturi, care altădată erau pline, eventual suplimentate cu tăgi din UPU sau bănci de pe hol, acum sunt goale. Personalul a fost trimis acasă, pe secții întregi permanența e asigurată de un personal de avarie cu un medic, maxim două asistente, un brancardier și o infirmieră. Restul personalului e trimis acasă și redistribuit pe ture, prin rotație.
Pacienții care nu au ajuns pe targă, în ultimul hal, la urgență, au fost reprogramați la Sfântu-Așteaptă. Din nou, medicii și asistentele care vin la lucru sunt prinși între două focuri: Fie le pică un asimptomatic și riscă să ducă acasă un covid mititel, fie riscă să le vină un control care să constate că unul sau mai mulți pacienți arată prea bine, iar personalul medical care nu i-a trimis acasă e carne de tun, marfă de dosar penal pentru zădărnicirea combaterii…
Repet, e la mintea cocoșului că românii nu au încetat să se mai îmbolnăvească, de frica covidului. La dentist poți să nu te duci, dacă ai o măsea stricată. Aștepți o lună, iei calmante și leacuri băbești. Iar peste o lună, când nu mai suporți, ajungi la medic cu abces (poate și o infecție generalizată), cu dureri groaznice și nopți de nesomn, în stare general proastă, poate și cu probleme cardiace de la stresul indus de durere. Iar măseaua e praf. Acum puneți în locul măselei un ficat, un stomac, un rinichi sau o inimă. Cel care are dureri de stomac va fi primit în spital cu ulcer perforat, cel care are probleme cu ficatul va fi primit doar când va fi galben până și-n albul ochilor ș.a.m.d.
Asemeni ministrului de la mediu care a ținut conferință ca să ne asigure că pădurile defrișate nu există deși le vedem cu ochii, Raed Arafat a intervenit în conferința de presă din 9 aprilie ca să ne asigure că nu s-a închis nimic și că nu e nicio problemă. ”Ordinul prevede amânarea cazurilor cronice care pot să fie amânate” a zis Arafat. Amânate până când e prea târziu, aș adăuga eu. Ordinul lui Arafat nu are niciun criteriu, iar pacienții care stau cu orele, în frig, așteptând să se deschidă ușa unei policlinici, trebuie să aprecieze ei înșiși dacă mai pot fi amânați, sau să li se facă atât de rău încât să merite – legal – asistența medicală care altfel le este garantată prin legile pe care Arafat le-a mutilat prin ordinul său. La conferința de presă Arafat a dat doar două exemple – tratamentele oncologice (care au fost preluate în mare parte la privat, fiind foarte bănoase), pot continua. Operațiile de proteză de șold – nu. Pentru restul de mii de tratamente și intervenții nu există niciun criteriu, nicio indicație, deci totul este pe propria răspundere a medicului. Din gură, Arafat a spus că nu au fost închise ambulatoriile, că medicii și alții care au comentat au comentat greșit și răutăcios și că sistemul medical merge înainte, fără nicio problemă. Realitatea îl contrazice. Și nu e de mirare că îl contrazice – un medic anchetat de un procuror pentru că a primit un pacient care nu era urgență nu poate invoca în apărarea sa o declarație în vânt a lui Arafat, de la o conferință de presă, împotriva unui ordin contrasemnat de șefii Guvernului.
Acest dezastru medical este dublat și de un dezastru financiar. În mod normal, spitalele și clinicile consultă, tratează și operează. Cu saloanele golite cu forța, cu personalul trimis acasă, sistemul medical de stat e practic pus pe butuci. Spitalele județene și municipale – inima sistemului public – depind de autoritățile locale și județene. Încă de anul trecut CNAS-ul fusese nevoit să transfere fonduri proprii pentru acoperirea cheltuielilor salariale (care reprezintă circa 80% din bugetele spitalelor). Cu medicii și pacienții trimiși la plimbare, Consiliile Locale și Județene vor avea de ales – fie suportă lovitura și taie alte finanțări (dacă își permit…), fie cer pomană guvernamentală, fie dau afară medici, asistente, infirmiere. Nici măcar varianta în care CNAS va finanța salariile medicilor trimiși cu forța acasă nu e una optimă: Gaura creată de salariile medicilor care nu consultă și nu operează se va transfera din bugetul local/județean în cel al Casei de asigurări. Iar gaura creată de toate tratamentele, consultațiile și operațiile care nu s-au mai făcut va rămâne în bugetele locale/județene. Pentru o operație de rutină, CNAS decontează 2000-3000 de lei, bani care permit spitalelor să achiziționeze materiale sanitare, biocide, detergenți etc. Acum acești bani s-au evaporat, odată cu intervențiile care nu se mai execută.
Soluții existau și există în continuare – de exemplu, folosirea testelor rapide. În 20 de minute ai un rezultat, într-o oră ai posibilitatea să mai faci încă un test rapid, ca să reduci posibilitatea unui fals negativ și să reduci la minim riscul primirii în spital a asimptomaticilor covid. Evident, e mult mai simplu să dai un ordin de comandant și să dai pe toată lumea afară, decât să pui la punct infrastructura pentru așa ceva… O altă soluție ar fi fost ca Arafat sau cohortele de specialiști din spatele lui să pună mâna și să redacteze niște criterii clare, pentru fiecare situație: Când primim un ulceros în spital – când îl doare burta, când face febră, când vomează sânge, sau când vine în urgență cu salvarea, în ultimul hal? Stați liniștiți, nici așa ceva nu s-a întâmplat. La expirarea primului termen, Arafat a prelungit interdicția de a primi oameni în spital. Ca să se spele pe mâini, a prelungit-o până la terminarea stării de urgență. Deci răspunderea a fost acum pasată lui Iohannis – singurul care decide când se termină această stare.
Ceea ce nu a prevăzut El Comandante Arafat este că nu poți să faci 200 de intervenții într-un spital care face, la capacitate maximă, 100 de intervenții. Ultima oară când am fost „cazat” la spitalul județean, secția pe care eram funcționa la 120%, cu pacienți în paturi, pe tărgi, pe bănci și în camera de consultații. Consultațiile, tratamentele și operațiile care acum au fost amânate nu se vor realiza, în totalitate, niciodată. Decât poate dacă secții ca aceasta vor avea pacienți așezați inclusiv pe tavan, iar medicii vor lua o doză zdravănă de cocaină, nu vor mai dormi o săptămână și vor opera inclusiv în timp ce mănâncă. Doctorul Arafat nu are de unde să știe astea. Nu a condus în viața lui niciun spital, nicio casă sau căsuță de asigurări medicale. Până în 1994 a fost un puștan cu caș la gură. În 1994 a sărit, din funcția de medic rezident, direct la aceea de șef de secție la UPU – chestie care în orice țară normală la cap ar ține de domeniul SF. Din 1997 e angajat de guvernul României, plus șef al unor diverse comitete și comiții, deci nici măcar prin secția aia pe care o conducea nominal nu a petrecut prea mult timp…
Spitalele vor pierde bani. Iar pacienții vor pierde sănătate. Unii își vor pierde și viața. De altfel, e suficient să ne uităm pe listele de morți de Covid ca să ne dăm seama că mulți și-au pierdut deja viața – zeci sau sute din cei răpuși de Covid au murit acasă, sau au ajuns la spital prea târziu. Dintre ei, mulți au mers la spital, dar au fost trimiși acasă în așteptarea testelor. Când rezultatul s-a întors pozitiv iar ei s-au calificat pentru a fi internați, unii erau deja morți, iar pentru alții era prea târziu.
Caz real: Un bătrânel ajunge la urgență cu probleme vasculare. Are trimitere de la medicul de familie cu recomandarea internării, are picioarele și venele umflate. Medicul îl consultă, estimează că problemele vasculare i-au redus fluxul sanguin în picioare cu 80%, apoi îi explică pacientului că – având în vedere regulamentul maestrului Arafat și faptul că bătrânelul a ajuns la urgență pe propriile picioare, doar cu patalamaua de la medicul de familie – nu prea are cum să-l interneze. Pacientului i se ia tensiunea – iese 18 cu 9. Nu știu cum s-a terminat această scenetă din viața reală. Când am ieșit eu din ea, doctorul – un băiat de 30 de ani – încerca să găsească o soluție, îi spusese bătrânului că încearcă „să îți fac ceva, să nu te trimit acasă așa”. De pasat răspunderea nu cred că putea, căci e interzis medicilor să meargă pe altă secție, deci exclus să fi putut chema un chirurg vascular pentru consult. Poate că și-a asumat să își încheie cariera medicală cu un dosar penal și l-a internat pe bătrân. Poate că l-a învățat pe acesta să meargă acasă, să cheme ambulanța și să simuleze un leșin. Sau poate că l-a trimis la plimbare, să-i crape inima sau venele și să se întoarcă la spital cu picioarele înainte.
Un articol de Răzvan PETRE
P.S. Semnatarul acestor rânduri era programat la o intervenție medicală. Întrucât conform ordinului comandantului nu eram o urgență, am fost amânat, sine die. Acum trebuie să iau un pumn de medicamente care îmi fac praf ficatul și stomacul. Sper că totul va fi bine, sper că îngerul meu păzitor nu se ocupă doar de cazuri considerate urgente și mulțumesc comandantului Arafat pentru înțelepciunea sa și pentru grija nețărmurită pe care o arată românilor.
