Cele două partide care guvernează România se au precum câinele cu pisica. Deşi îşi împart, de aproape un an de zile, guvernarea şi ciolanul aferent, PSD şi PD-L nu reuşesc să se împace. Ba, din contră, în ultimele luni, lupta politică s-a ascuţit aşa de tare, încât am putea crede că în curând vom asista la răfuieli cu săbii ninja, prin sălile comisiilor de anchetă parlamentară.
Un editorial de Răzvan PETRE
Motivul principal al acestei lupte de uzură este campania electorală permanentă în care se află cele două partide, în particular, şi lumea politică românească, în general. Parlamentare, euro parlamentare, prezidenţiale şi ce-o mai urma. Unde mai pui că PSD şi PD-L se află pe poziţii politice radical diferite, deci conlucrarea lor ridică mari probleme de percepţie, în rândul electoratului.
Astea fiind spuse, să ne ocupăm şi de wrestling. Acesta este un sport. Sau, mai degrabă, „un fel de sport”. În traducere liberă, wrestling ar însemna „lupte”. Spun „wrestling” şi nu „lupte”, pentru ca dumneavoastră, cititorii, să nu confundaţi acest tip de manifestare sportivă cu luptele libere sau greco-romane. Evoluat din acestea, wrestling-ul este un soi de distracţie, de circăraie, în care doi sau mai mulţi luptători se prefac că îşi cară pumni şi că se aruncă unul pe altul la podea, până îşi dau duhul. În realitate nu se întâmplă nimic rău, bătăuşii sunt artişti specializaţi în simularea celor mai dramatice lovituri, iar după show se demachiază şi ies la o bere împreună, pentru a regiza următoarele confruntări „pe viaţă şi pe moarte”. Genul acesta de bătăi a la Jackie Chan sunt foarte populare în America, unde mii de oameni se încolonează în faţa sălilor de bilete pentru a vedea „live” toată această violenţă gratuită şi… trucată.
În Europa, wrestling-ul nu a prins. În România, unde lumea apreciează adidaşii originali şi vorbele spuse „pe bune”, nici atât. Cu toate acestea, wrestling-ul şi-a găsit loc în viaţa românului, Hulk Hogan şi El Chupacabra Mondial dându-şi întâlnire, seară de seară, în ringul politic. Încet, dar sigur, între clasa politică şi clasa celorlalţi a apărut o linie, prima clasă fiind considerată de apartenenţii celei de-a doua ca fiind expresia unei oligarhii ce simulează disputa de idei politice, în scopul menţinerii la Putere. De câte ori aţi auzit pe cineva spunând „Se ceartă la televizor, dar după emisiune sunt prieteni, poate chiar merg împreună la o bere sau la o cumetrie…?” Eu unul – de nenumărate ori. Încet, dar sigur, în rândul oamenilor de rând s-a format percepţia că politicienii simulează disputa. Indiferent de culoarea partidului, formaţiunile susţin idei ba de dreapta, ba de stânga, aşa cum bate vântul opiniei publice; deşi au interzis migraţia aleşilor locali, parlamentarii pot sa se plimbe prin mai multe partide, iar fiecare formaţiune are printre membrii săi de vază multipli „migratori”; indiferent de ce au promis înainte de alegeri, toate partidele au făcut alianţe cu care alegătorii lor nu ar fi fost de acord. Iată câteva (dar suficiente!) motive pentru care Lumea nu se mai încrede în Clasa Politică. Pentru care suntem convinşi că dezbaterea e inutilă, iar lupta politică – simulată.
Pentru toţi aceia care caută revitalizarea vieţii politice româneşti, există o soluţie: Trecerea de la wrestling, la box. Şi aici adversarii îşi cară pumni, iar la sfârşitul meciului îşi strâng mâna. Dar după meci nu ies la bere şi nici nu pregătesc scenariul următorului meci. Boxul este un sport popular în România, asta şi pentru că este fair – play – nu numai faţă de adversar, ci şi faţă de spectator. Iar atunci când nu e, publicul fluieră şi strigă „Hoţii!”. Vrem ostilitate – după reguli echitabile şi de bun-simţ – şi, cel mai important, vrem să fie reală, nu trucată.
