Una din replicile geniale din filmul „As good as it gets” (pentru care Jack Nicholson a luat al doilea său premiu Oscar) era: „I’m drowning here – And you’re describing the water!” (Eu mă înec, iar tu îmi descrii apa). Contextual, personajul interpretat de Nicholson își deschidea sufletul în fața unui amic și se plângea de eșecul său în dragoste, iar amicul – în loc să îi acorde sprijinul moral așteptat de Nicholson – îi arăta că totul era previzibil iar principalul vinovat pentru situație era chiar personajul jucat de Nicholson.
De fiecare dată când primul ministru, miniștrii din subordinea lui, sau locțiitorul președintelui (Radu Burnete) dau un interviu sau țin o conferință să ne prezinte măsurile de ajustare bugetară, îmi aduc aminte de acea replică a lui Jack Nicholson: În loc să ne mai oblojească, prezentările făcute de ei nu fac decât să ne deprime și să ne enerveze mai tare.
Există două categorii de persoane care sunt de acord cu tăierile: Cei care nu sunt afectați, respectiv cei care sunt masochiști și încearcă să se convingă (pe un fundal ideologic) că tăierile sunt bune. Evident, întrucât ideologia – ca și iubirea – trece prin stomac, și masochiștii pot fi grupați în prima categorie, pentru că dacă tăierile i-ar afecta suficient de tare, ar da-o naibii de ideologie și s-ar revolta.
Cât despre comunicatorii guvernului, ei fac o confuzie: Niciunul dintre ei nu este doctor – iar noi cu siguranță nu suntem bolnavi. Un doctor care îi prezintă pacientului prospectul de a-i tăia un picior cangrenat sau un organ afectat de cancer are totuși un aspect pozitiv la finalul prezentării: Pacientul va fi salvat – în timp ce în lipsa intervenției murea.
Or, în povestea spusă de oficiali nu există niciun avantaj pentru cei supuși valului de tăieri anunțate pentru vara această: Prețurile cresc, viața devine mai grea, iar cei mai afectați sunt exact cei asupra cărora sunt operate modificările. „Domnule Popescu, vă vom tăia un picior, iar ca urmare a valului de tăieri, și drumul până la piață va deveni mai lung cu 10 metri!” – cam așa poate fi rezumat povestea pe care guvernanții o au de spus.
E adevărat, de data asta guvernanții nu pot recurge la trucul de bază în politică – aruncarea vinei. Asta pentru că ar trebui să arunce vina… pe ei înșiși: PSD și PNL au fost liderii guvernării precedente. UDMR a deținut de anul trecut Dezvoltarea și Finanțele – adică ministerul cu cele mai mari cheltuieli și ministerul care administrează și distribuie banii. Împreună, cele trei au guvernat în ultimii ani și sunt responsabile 1) de ascunderea gunoiului sub preș, până după alegeri, 2) de cheltuielile provocate de repetarea alegerilor și toate pomenile electorale ale ultimului an, 3) de proasta guvernare. Mai departe, USR e prima la rând când vine vorba de cheltuielile nesăbuite din pandemie (care au provocat sarabanda împrumuturilor externe care ne-au dus la faliment) și de PNRR-ul prin care luăm bani pentru tot felul de gogorițe, dar generăm creștere economică zero. Nici măcar pe Orban și Cîțu nu poți da vina – primul fiind omul USR, al doilea fiind încă membru PNL, iar ambii luând măsuri dezastruoase pentru finanțele țării din postura de… lideri liberali.
Prin urmare, guvernanții nu pot da vina pe foștii guvernanți. La fel cum nu pot sa explice, de exemplu, de ce cu ditamai digitalizarea care a înghițit miliarde de euro, avem mai mulți angajați la stat azi, decât aveam în urmă cu cinci ani. Și în lipsă de alte justificări și subiecte de discuție, ne explică cum și de unde se apucă să taie. Și mai rău – unii din ei se apucă să ne explice că situația e rea (ceea ce știm deja) și că nu o să ne doară prea rău tăierile (ceea ce deja ne enervează).
Poate cineva ar trebui să le explice guvernanților că, atunci când nu ai ceva interesant sau util de spus, e mai bine să taci…
Un articol de Răzvan PETRE
