Mozaicul etnic, urmarea evenimentelor istorice din Dobrogea
Sarichioi (în limba turcă: „sat galben”) este o comună situată în inima judeţului Tulcea. Populaţia mozaicală este alcătuită din români, aromâni, ruşi şi turci, dar cei din afara judeţului s-au obişnuit să-i împartă pe locuitorii din Sarichioi în două tabere: români şi lipoveni. Ruinele fortăreţei medievale Yeni-Sale (Enisala, Enisala, Heraclee sau Heraclia) se află la doi kilometri de localitatea Enisala, un sat ce aparţine de comuna Sarichioi, pe un deal calcaros care domină zona lacurilor Razim şi Babadag.
Un articol de Andreea PAVEL
Istoria cetăţii şi a aşezării din apropiere este ilustrată şi de denumirile pe care aceasta le-a avut: de la Vicus Novus, care se traduce Satul Nou, la Novoe Selo, pe care turcii l-au preluat în limba lor rezultând Yeni-Sale din care a derivat denumirea actuală a satului Enisala. Cetatea este situată într-un complex arheologic cu numeroase vestigii din epoca neolitică până în Evul Mediu. Cercetările arheologice au fost începute în anul 1939 şi au continuat, cu mici întreruperi, în perioada anilor 1970-1998. Locuirii medievale îi corespund două niveluri de locuire. Primul, anterior construirii fortificaţiei, a fost datat pe baza materialului arheologic la sfârşitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al XIV-lea. Cel de al doilea nivel corespunde perioadei ridicării zidurilor. Cetatea a fost construită în scop militar, defensiv şi de supraveghere a drumurilor de pe apă şi de pe uscat, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, de către o autoritate care viza zona de la Gurile Dunării. Pe baza tehnicilor constructive, a materialului arheologic şi a realităţilor istorice s-a emis ipoteza că singurii interesaţi de ridicarea unei cetăţi situată în cadrul sistemului de fortificaţii din nordul Dobrogei, cu orientare spre mare, pentru controlarea traficului naval, erau negustorii genovezi, care dispuneau de mari sume de bani câştigate din comerţ şi care erau deţinătorii monopolului navigaţiei pe Marea Neagră. Cetatea Yeni-Sale are un plan poligonal neregulat, care urmează sinuozităţile masivului de calcar jurasic pe care este amplasată.
Colonie genoveză, arhitectură orientală 
Zidurile de incintă, turnurile şi bastioanele cetăţii, parţial conservate şi restaurate, se păstrează în cea mai mare parte pe o înălţime de 5 – 10m. Atrage atenţia, ca element arhitectonic deosebit, bastionul porţii principale, de origine orientală, cu arcada dublă, întâlnită frecvent în Evul Mediu şi utilizată de constructorii bizantini la diverse edificii din Peninsula Balcanică, dar şi în Ţările Române la Cetatea Neamţului, biserica Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş şi la bisericile moldoveneşti ctitorite de Ştefan cel Mare. În urma studierii portulanelor din secolele XIII – XIV, localitatea care apare sub numele de Bambola, Pampulo a fost edificată cu cetatea Enisala. Aceasta a fost pentru prima dată menţionată cu numele de Yeni-Sale în secolul al XV-lea, în cronica lui SüKrüllah. Fortificaţia de la Enisala a făcut parte din lanţul de colonii genoveze care îngloba oraşele de la Gurile Dunării. Între 1397 – 1418, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, cetatea a făcut parte din sistemul defensiv al Ţării Româneşti. După cucerirea Dobrogei de către turci la 1419-1420 aici a fost instalată o garnizoană militară otomană. Ulterior, datorită înaintării stapânirii turceşti dincolo de Gurile Dunării, până la Cetatea Alba şi Chilia (1484) şi ca urmare a formării cordoanelor de nisip ce separă lacul Razim de Marea Neagră, cetatea a fost abandonată. În secolul al XVI-lea aceasta nu mai corespundea intereselor strategice şi economice turceşti (otomane). Materialele descoperite în urma cercetărilor arheologice şi mai ales monedele bizantine, genoveze, tătărăşti, moldovene, muntene sau turceşti atesta rolul militar, politic, administrativ şi economic pe care l-a îndeplinit cetatea.
Babilonul de la Sarichioi
Iată că paginile din istoria Dobrogei nu sunt nici pe departe goale, ori lipsite de zbucium. După numeroase treceri de sub autonomia otomană, sub cea românească, regiunea a revenit definitiv României de-abia în anul 1918. Ceea ce mulţi nu ştiu este că pe la mijlocul secolului XIX, alungaţi fiind din Basarabia, aproape 10.000 de germani şi-au găsit refugiul pe meleagurile tulcene. Urmările tuturor evenimentelor istorice se pot observa poate cel mai bine în comuna Sarichioi. Aceasta este alcătuită din localitatea-reşedinţă cu acelaşi nume şi alte patru sate mai mici. Cele din urmă sunt locuite de români, iar “capitala” Sarichioi este locuită de ruşii lipoveni şi astfel se face că raportul numeric dintre cele două etnii este egal.
Administraţia locală, coordonată de edilul Cristian Vitali Finoghen, a organizat a treia ediţie a sărbătorii Hramului bisericii din Enisala, sărbătoare în cadrul căreia toate etniile din Sarichioi şi-au trimis câte un ansamblu folcloric reprezentativ. Astfel, cântecele şi dansurile româneşti, aromâne, ruseşti, turceşti au încântat publicul până la apusul soarelui: “Dor”, ansamblul din Sarighiol de Deal, ansamblul “Pralipen” din Tulcea, “Cimbrişorul”, din Zebil, “Sălcioara” din Babadag, “Landaş”din Sarichioi şi “Balada”. Festivitatea s-a încheiat cu un splendid foc de artificii, iar invitatul special a fost Ionuţ Dolănescu.
