Nu poți pune ambasador al României pe un om care nu cunoaște România. La fel, nu poți pune ambasador al lui Brâncuși pe cineva care nu-l înțelege pe Brâncuși. E urât să te folosești de imaginea altuia. Și e dezastruos pentru ideea de cultură să promovezi mașinăria de ucis talente numită Industria Muzicală din România. (Pentru cei care nu știu piesa – Shoot Yourself este despre cum merg lucrurile în „muzica” din România, nu despre suicid)
Guvernul Cioloș a avut un tehnocrat la Cultură. Unul din mărețele acte de cultură săvârșite de acest tehnocrat a fost rescrierea Codului Civil, a Codului Penal și a Constituției României – prin intermediul unei Circulare. Această circulară cu circuit închis desființa prezumția de nevinovăție, instituia prezumția de vinovăție și obligația ca simpli cetățeni să poată proba că nu sunt infractori, schimba definițiile unor infracțiuni, interzicea aplicarea unor pasaje din legi organice și obliga personalul din subordine să facă denunțuri calomnioase pe bandă rulantă, fără nicio probă. Pe baza acestei circulare, sute sau mii de români au fost amendați, trimiși pe mâna organelor de urmărire penală și jefuiți de justa recompensă – toate pentru vina de a fi procedat legal și de a fi îmbogățit patrimoniul cultural al României. Același ministru care instituia jaful cultural și interzicea prin circulară ca muzeele să mai plătească bani pentru obiectele intrate în administrarea lor, era cel care se sucea la 180 de grade în privința plăților și patrimoniului și cerea 11 milioane de euro cetățenilor români, pentru a achiziționa „Cumințenia Pământului”.
După Vlad Alexandrescu și guvernul tehnocrat, au venit la putere pesediștii. Etichetați in corpore „proști, corupți etc.”, ei au avut-o ca prim ministru pe Viorica Dăncilă, numită pe Facebook și în stradă „proasta lui Dragnea”, „proasta Europei” etc.
După atâția „proști”, avem, din nou, un ministru capabil și inteligent. Absolvent de Teatru la Universitatea Ecologică (ce oximoron!), capabilul nou ministru al Culturii are în palmares fondarea postului „OTV Suceava”. Ca ministru, însă, el nu a strălucit, până la momentul „Brâncuși”. După ce toată țara și-a pus mâinile în cap în legătură cu numirea Irinei Rimes pe post de ambasadoare a Zilei Brâncuși, ministrul s-a declarat mulțumit: „Toată lumea vorbește despre ziua lui Brâncuși”. Și despre ministrul poznaș…
Practic, operațiunea „Brâncuși + Rimes = Like” nu a avut decât un rezultat – toată lumea a aflat că la Cultură există un ministru. În rest, contrar explicațiilor de conjunctură ale acestuia, efectul e zero barat. Fanii Irinei se uită la Brâncuși cum se uită și „artista” – ca curca-n lemne. Ministrul Gheorghiu poate, la anul, să aleagă ca ambasadoare a lui Brâncuși o maimuță sau o șopârlă – asta nu va însemna că maimuțele și reptilele vor deveni fani Brâncuși sau că vor lua cu asalt muzeele patriei, dornice a se culturaliza.
Partea cea mai proastă din toată această telenovelă este că, prin nominalizarea Irinei Rimes, Bogdan Gheorghiu legitimează, practic, mizeria numită „industria muzicală românească”, o mizerie despre care a fost compusă piesa pe care i-o recomandam în titlu. Pe scurt, peisajul muzical românesc arată astfel: Un grup de câteva persoane care controlează aproape tot – producție, difuzare pe radio și tv, participare la festivaluri etc. Nu vi s-a părut niciodată curios cum se face că toate posturile de radio naționale difuzează aceeași muzică? Că de 10-20 de ani nu a mai apărut nicio trupă care să rupă topurile? Că marii artiști-vocaliști ai patriei sar de la dance, la balade, la electronic și înapoi (în funcție de compozitorul cu care sunt puși să lucreze)? Că toate piesele seamănă între ele (de exemplu, că mai toate sunt despre iubire – în toate variantele ei: amor, înșelat, părăsit, mi-e dor etc.)? Că toate televiziunile duduie de emisiuni de găsit talente, în care sunt căutați și premiați doar soliști – niciodată compozitori, instrumentiști, trupe?
Rețeta e simplă – se face o selecție, rămân câțiva feți și câteva fete frumoase, sunt rulați printr-o emisiune de talente unde treptat își creează faimă, apoi se testează impactul lor la public, prin televoting. Credeați că posibilitatea de a vota cântărețul preferat în finală sau la duel e un mod de a asigura imparțialitatea deciziei? Ha! V-ați luat țeapă! Nu, n-are nicio treabă. Astfel, se testează capacitatea fiecărui candidat de a atrage publicul, iar circul ieftin al suspansului și emoției rezultatului final duce la fixarea și fidelizarea publicului. Până ieri țineai cu Steaua sau Dinamo? Ei uite că azi ții cu Feli!
Din finale și semifinale se aleg candidații pentru cariera muzicală – cei talentați, dar și disciplinați – care se culcă și se scoală devreme, care nu fac fițe și care nu cer multe parale. Aceștia sunt apoi dați pe mâna șoriceilor de studio gen Marius Moga, care să le compună și să le producă melodiile. La festivaluri și alte cântări, e de râsul curcilor – pe scenă urcă Jo și Feli, plus alți 2, 3 sau 4 “artiști”, dar în spate sunt aceiași instrumentiști, aceeași firmă, același compozitor (Smiley – care judecând după calitatea pieselor pe care le interpretează el însuși, ar face mai bine să se lase de muzică și să se apuce de gătit). Producția și distribuția sunt controlate de trei mari case de discuri românești, la rândul lor controlate de Cele Trei Mari (companii mondiale). În 2004, acestea controlau 77% din vânzările de muzică la nivel global. În 2011, ajunseseră la aproape 90%. Dacă excludem China și India (care au propriile lor industrii muzicale), controlul acestor companii asupra producției și distribuției e covârșitor. În România, e aproape total. Adăugați la asta faptul că multe din posturile radio aparțin sau sunt afiliate acelorași companii și o să aveți imaginea completă: „Industria muzicală” este o industrie, artiștii și muzica sunt produse. Poate aveți printre cunoscuți oameni care lucrează pe la radio – întrebați-i și o să aflați că sunt posturi la care playlistul vine în plic, săptămânal, uneori din SUA sau din Suedia, cu ziua, ora și minutul la care trebuie pusă piesa X sau Y, cu câți artiști români ai voie să bagi în program și de la ce companii trebuie să vină ei.
Am intrat pe pagina de start de YouTube și am derulat. Printre Vivaldi, Sinatra, Saturday Night Live și un documentar despre o mitralieră din Al Doilea Război Mondial – hopa! – Cleopatra Stratan! Ultima oară când am văzut-o, avea ochelari și dințoi de preșcolar. Acum are un decolteu până la buric și doi sâni cât capul. Cum a ajuns această domnișoară în piesele recomandate mie, doar YouTube și casa ei de discuri pot să vă explice. Sau GoogleAds, prin intermediul căruia poți distribui un videoclip în România, de 400 de ori, la un preț mai mic decât al unui pachet de țigări.
Irina Rimes este un produs al acestui experiment social numit Industria Muzicală. După ani de zgâriat la ușa faimei, ea a făcut pasul spre marile scene prin intermediul emisunii Star Factory (Moldova). Aceeași emisiune a fost produsă și în România timp de un sezon, dând neamului interpreți îndrăgiți ca Alex Velea și Lora. Zicea ministrul că Irina Rimes are 40 de milioane de vizualizări pe YouTube. Normal că are – compania își promovează bine produsele. Cântăreața căreia îi este rușine cu numele ei (o cheamă Rîmeș) are și un canal personal, unde figurează ca Irina Remesh. În 10 ani, pentru piesele încărcate în nume personal, Irinuca a strâns fix 228 de urmăritori și vreo 110.000 de vizualizări. Alea nu figurează în portofoliul companiei, deci nu i le promovează nici dracu. Prin comparație, din octombrie 2019 și până azi, doar piesa Consumatori de Vise de la Byron a strâns 140.000 de vizualizări – fără casă de discuri sau promovare sponsorizată.
Pe Dan Byron nu l-a chemat ministrul să fie ambasadorul lui Brâncuși, deși pun pariu că știe de 1.000 de ori mai multe despre Brâncuși, decât știe Irina Rimes. Pe 19 februarie, aceasta s-a achitat complet de misiunea de ambasador, livrându-ne, pe Facebook, un afiș al ministerului și un citat obscur al lui Brâncuși: „Arta este o oglindă în care fiecare vede ceea ce gândește.” Sărmana Irinuca nu știe, probabil, că Brâncuși era mai hâtru. Citatul invocat de ea se poate traduce lesne, așa: Cei pe care îi duce capul, văd arta așa cum este ea; pentru ceilalți, arta este o „chestie” (termen folosit de Irina Rimes pentru a descrie Coloana Infinitului).
La final, i-aș fi dedicat Irinei un alt citat din Brâncuși, despre cei care spun că arta lui e abstractă. Dar nu e cazul să fiu răutăcios, așa că mai bine vă las cu piesa celor de la Paraziții. Stați liniștiți – e varianta cenzurată. Savurați! Și constatați cât de actuală e piesa, deși e scoasă în 2001. Apoi încercați să vă închipuiți așa ceva difuzat azi la tv, între Feli și Irina Rimes…
Un articol de Răzvan Petre
