Războiul din Ucraina continuă. În lipsa unui acord-surpriză, în curând orașe mari din Ucraina vor fi încercuite și se va intra în faza cea mai letală a confruntării – războiul urban. Dar cum s-a ajuns aici, și ce s-ar putea face pentru detensionarea situației?
Pentru început, câteva repere istorice. După prăbușirea URSS, trei parteneri au intrat în discuții și angajamente: Ucraina a asigurat NATO și Rusia că nu își dorește să devină o putere nucleară și că va transfera focoasele de pe teritoriul său către Rusia. La schimb, rușii au promis să respecte și să garanteze granițele existente ale Ucrainei. Președintele american a promis rușilor că NATO nu va profita de pe urma disoluției pactului de la Varșovia și nu se va extinde către est. O altă preocupare a NATO era ca focoase nucleare sovietice să nu rămână în alte țări ex-sovietice decât Rusia, țări care în situații de criză economică și corupție nu ar fi putut asigura securitatea armelor, la fel de bine ca Rusia. Întrucât Ucraina predase focoasele către Rusia, SUA și NATO au dat, la rândul lor, asigurări că vor respecta granițele Ucrainei și că vor garanta securitatea ei.
Așa cum s-a văzut ulterior, doar Ucraina s-a achitat de înțelegere, toate celelalte promisiuni fiind încălcate.
În mod repetat, Rusia, reprezentată mai nou de Vladimir Putin, s-a încruntat, a mârâit și a protestat la extinderea alianței nord-atlantice către est. În aprilie 2008, cu ocazia summitului NATO de la București, George W. Bush, dornic să lase un testament al mandatului său ca președinte, s-a declarat în favoarea deschiderii de negocieri pre-aderare cu Georgia și Ucraina. Împotriva acestei moțiuni s-au pronunțat Franța, Germania, Italia, Ungaria și țările Benelux. Opinia exprimată de Germania și Franța a fost aceea că extinderea alianței în Ucraina și Georgia ar fi „o ofensă neprovocată la adresa Rusiei”. Luând cuvântul la summitul NATO de la București, Putin a declarat: „Această imagine a unui bloc militar puternic la granițele noastre va fi interpretată în Rusia ca o amenințare la adresa securității noastre.” Totodată, vorbind în contextul recunoașterii independenței Kosovo, Putin a arătat că în Ucraina locuiesc 17 milioane de etnici ruși, iar Georgia are pe teritoriul său Abhazia și Oseția de sud, și că aplicarea aceleiași politici ca în Kosovo ar însemna potențiale conflicte etnice în cadrul acestor două țări, ceea ce le face nepotrivite pentru a intra în NATO. În fine, președintele rus a declarat că Republica Sovietică Ucraineană a fost creată de URSS, înglobând inclusiv teritorii luate din Rusia, Polonia, România și Cehoslovacia – teorie care astăzi este considerată propagandă, aberație, și o încercare de falsificare a istoriei Ucrainei, dar care la acel moment a fost acceptată ca fiind corectă de liderii și de presa vest-europeană. Un extras mai pe larg din discursul lui Putin poate fi accesat dând click AICI. (Varianta oficială a poziției Rusiei la summitul NATO de la București ar fi putut fi accesată pe site-ul președinției ruse, dar accesul din România la acest site a fost blocat – probabil s-a considerat că el e o portavoce mass-media a propagandei rusești…)
Ulterior, situația din Georgia s-a tensionat, culminând cu organizarea în iulie a două exerciții militare în apropierea graniței: Unul cu participarea soldaților SUA, ai Georgiei și Ucrainei în sud, și altul al rușilor, la nord de graniță. După exerciții, soldații americani s-a întors, în schimb cei ruși au rămas în zona graniței cu Georgia (sună cunoscută schema?)
În august, pe fondul unor confruntări între osețieni și armata georgiană, trupele ruse au pătruns pe teritoriul Georgiei. Un oraș-cheie a fost ocupat, baze militare și instalații radar au fost bombardate. Trupele ruse s-au oprit la 25 de kilometri de capitala Georgiei, în ziua în care secretarul de stat american Condoleezza Rice a venit în vizită oficială la Tbilisi. Armistițiul a fost mediat de președintele francez Nicolas Sarkozy, iar trupele ruse s-au retras.
Privind în urmă, constatăm că istoria se repetă: Putin trasează linia roșie – un veto simbolic împotriva intrării Georgiei și Ucrainei în NATO. Președintele uneia din aceste țări cerere aderarea la alianță. NATO își arată mușchii cu exerciții și mici contingente de trupe. Rușii fac și ei exerciții – dar acestea sunt de fapt doar repetiție pentru atac. După declanșarea ostilităților, rușii urmăresc distrugerea capacităților militare adverse și cucerirea orașelor-cheie, cu un eventual scop în înlăturarea conducerii pro-vestice a statului atacat. Sunt și diferențe notabile: În 2008, existau în Europa lideri care se poziționau împotriva extinderii alianței și care puteau media pacea. De asemenea, în plin conflict militar, secretarul de stat al SUA, Condoleezza Rice, dovedind că are în pantaloni acele două atribute asociate în mod normal cu masculinitatea, s-a dus în capitala asediată, într-un gest cu valoarea simbolică a unui „Pe-aici nu se trece!”
O altă diferență e aceea că în 2008 mai aveam lideri autentici. Sarkozy media pacea din 2008. După el a venit Hollande, un președinte care a rămas faimos doar pentru escapadele sale nocturne, când, deghizat în cetățean obișnuit, fugea de unul singur de la Elisee, călare pe un moped, să își întâlnească amanta. Acum Franța e condusă de Macron – un tânăr produs al școlii de cadre de la Davos – ales președinte nu atât datorită calităților sale, cât mai ales din cauza lipsei de contracandidați viabili (în calitate de locuitor al orașului în care Mazăre a prins patru mandate nu pentru că îl iubea lumea, cât mai ales pentru că adversarii lui duceau campanii electorale sinucigașe, recunosc șmecheria). Înainte de începerea războiului din Ucraina, Macron s-a jucat un pic de-a Sarkozy: S-a dus în Rusia, unde Putin l-a pus la 30 de metri distanță, i-a ținut un discurs de 6 ore despre istoria Rusiei, apoi l-a împachetat și l-a trimis acasă.
La Kremlin, Macron s-a dus bou, și s-a întors vacă. În Germania e cancelar un nene care pare că acum învață să meargă pe bicicletă. UE – marea stea pe firmamentul politicii europene – e condusă de lideri care trebuie să dea explicații de ce au cumpărat de 5-6 ori mai mult vaccin decât aveam nevoie, în negocieri duse pe șest, de pe telefonul mobil. În SUA e șef Joe Biden, un bătrânel care de cele mai multe ori nu e capabil să citească un discurs pe o foaie. De fiecare dată când vorbește în public, Biden bolborosește lucruri neînțelese de nimeni, inventează cuvinte și o ia pe arătură. Deunăzi, vorbind în fața Congresului, președintele american a avut un moment în genul cântăreților sosiți la București, dar care se cred la Budapesta. El a declarat: „Putin poate să încercuiască Kievul cu tancuri, dar nu va reuși să cucerească inimile poporului iranian!” Președintele nu și-a dat seama de greșeală, nu s-a corectat, iar parlamentarii SUA l-au aplaudat în picioare.
E adevărat, nici în 2008 americanii nu aveau un președinte mai breaz. Dar ăla măcar părea viu, prin comparație cu Biden. În plus, se înconjura cu adevărați oameni de stat, ca Dick Cheney (de care mulți ziceau mai în glumă, mai în serios, că e adevăratul președinte al SUA) și Condoleezza Rice – care era tobă de carte și care în două zile a rezolvat conflictul din Georgia. Biden în schimb o are pe Kamala Harris, care într-un interviu recent a explicat conflictul din Ucraina astfel: „Ucraina e o țară în Europa. Ea există lângă altă țară care se numește Rusia. Rusia este o țară mai mare, e o țară puternică. Rusia s-a decis să invadeze o țară mai mică, numită Ucraina. Deci, practic, asta e rău!”. Un comentator cinic din presa americană a declarat ulterior: „Găsim explicații de politică externă mai competente și la Peppa Pig”… Cât privește pe Condoleezza Rice, locul ei a fost luat de un nene Blinken, care într-un an de mandat s-a întâlnit cu liderii a două republici bananiere și a mai făcut și câteva conferințe pe Zoom. În Europa nu știe nimeni cine e Blinken, dacă el ar pleca de capul lui la Kiev să rezolve războiul, ar dura vreo săptămână să își dea cineva seama că lipsește din Washington…
Să nu uităm de România! Înainte de ”89 aveam o diplomație activă, eram una din puținele țări din lume care, de exemplu, avea relații cu israelienii și cu palestinienii. În 2008, Băsescu organiza prima întrunire din istorie la care șefii de state NATO stăteau la aceeași masă cu președintele Rusiei. Acum, liderii europeni nu mai dau pe la București decât ca să ne aducă aminte că au un miliard de vaccinuri în magazie și că am face bine să băgăm cât mai multe dintre ele în brațele românilor, dacă vrem să primim păpică de la Bruxelles. Avem, totodată, un președinte și un premier care citesc discursuri de pe hârtie și care de fiecare dată când li se pune o întrebare neașteptată spun năstrușnicii de genul „Noi practic am învins pandemia!”. Bașca, diplomația noastră e moartă-n păpușoi, oamenii de la MAE nu îndrăznesc nici să tragă apa la closet fără acordul „partenerilor strategici”.
În ultimii 20 de ani, democrațiile vestice și-au ales lideri din ce în ce mai slabi. Avem acum politicieni de carton, lipsiți de substanță și incapabili să ofere soluții concrete pentru cele mai simple probleme. În 2020-2021, liderii „democrațiilor liberale” au implementat cu elan politici copiate de la liderii autoritari ai Rusiei și Chinei: Au închis oamenii în case, și-au arogat puteri excepționale cu care au călcat în picioare drepturile individuale, au cenzurat și au închis persoanele sau publicațiile care nu se conformau, au scos poliția să-i caftească și să-i aresteze pe cei care își cereau drepturile și libertatea.
Dimensiunile dezastrului devin acum aparente: La fel cum nu poți face sushi cu carne de capră, nu poți nici să transformi peste noapte Europa și America în sisteme totalitare, și în niciun caz cu lideri de carton care doar pozează în Puțin și Xi Jinping, fără să aibă sistemul din spatele lor, sau măcar alură de lideri autentici. Cetățenii sunt nemulțumiți, iar liderii noștri, puși în fața originalului pe care îl copiază de ani de zile, nu știu ce să facă:
Dacă Putin mârâie, mârâie și ei. Dacă Putin amenință, amenință și ei. Dacă Putin se face că sare într-un puț, sar și ei!
În concluzie, situația e proastă. Putin e în Ucraina. Rusia, din punct de vedere militar, economic și al alianțelor, stă mult mai bine ca în 2008 și vinde zilnic petrol și gaze de 700 de milioane de euro către SUA și aliații săi. Cel mai probabil Putin nu va accepta o recunoaștere tacită a sferei de influență a Rusiei, ca data trecută, ci va dori un acord în care să scrie că Ucraina nu va intra în NATO, în veci. S-a ajuns, practic, într-un impas în care avem doar două soluții: Fie NATO intră în Ucraina și într-un război cu Rusia care are avea aceeași acoperire legală ca invadarea Ucrainei de către ruși – fie NATO, Europa și America înghit cartoful fierbinte și îl lasă pe Puțin să câștige runda asta.
Analiștii militari se uită acum din satelit și zic din gură că încetinirea trupelor ruse e cauzată de proasta dotare și deficiențe logistice. Poate, însă, că Putin trage de timp. Dacă intră în Kiev, o face cu costul a zeci de mii de victime și poate cel mult să îl elimine pe Zelenski, căruia îi va lua locul un nou Zelenski după ce rușii se vor retrage.
Poate că Putin așteaptă să se întâmple ca data trecută, să se teleporteze la Kiev o Condoleezza Rice, care să le aducă ucrainenilor pacea și lui – garanții împotriva NATO. Tragedia e că acum nu mai avem nici Rice, nici Sarkozy. La Paris, la Bruxelles, la Washington, liderii de carton ai Noii Ordini Mondiale recită lozinci și își declară susținerea (sufletească) pentru poporul ucrainean (sau iranian). Nu sunt capabili nici să traverseze Rubiconul, nici să își șifoneze imaginea. La fel cum nu au dat în spate când a fost vorba de măști, restricții și vaccinări obligatorii, nici acum nu dau înapoi. În cazul acelora, au așteptat unu-doi ani de zile, pentru ca lumea să se plictisească iar ei să anuleze restricțiile fără a părea că dau înapoi, ci doar ca se adaptează realității. Să sperăm că nu vor aștepta la fel de mult și acum – nu de alta, dar într-un război fiecare zi trecută înseamnă sute sau mii de vieți pierdute.
Un articol de Răzvan PETRE
foto: Sorin Lupșa – Administrația Prezidențială
