Editorial

Lui Carol îi datorăm că a fost pămpălău; Brătienilor și Catargiilor – țara asta, așa cum e ea

Pe 9 mai 1877 a fost votată independența României. Anunțul oficial a fost amânat pentru 10 mai – Ziua Națională și aniversarea domniei lui Carol I. Timp de mai bine de 100 de ani, independența a fost sărbătorită la 10 mai. Acum, că am întors armele și România se închină la un nou zeu – Zeul UE – sărbătoarea independenței a fost plimbată înapoi pe 9 mai, ca să se pupe cu aniversarea „europenizării” României.

Ca să înțelegem cum a ajuns Carol rege și mare proclamator de independețe, trebuie să ne întoarcem puțin în timp, pe vremea predecesorului său – Cuza. După șmecheria tipic românească cu dubla alegere, între Cuza și Parlament a reizbucnit vechiul război pentru putere dintre domn și boieri. Cuza – pe care politicienii epocii îl scoseseră în față crezând că îl vor putea manipula – le-a tras clapa și a instaurat dictatura. „Monstruoasa Coaliție” dintre liberali și conservatori l-a răsturnat, l-a dat afară (din țară, și din job-ul de domnitor). Apoi, hotărâtă să nu mai repete greșelile trecutului, a purces cu grăbire a căuta omul de care aveau nevoie – un pămpălău.

S-a vorbit adesea despre faptul că prințul străin era absolut necesar pentru că altfel ne mâncau Puterile cu care ne învecinam – Rusia, Austro-Ungaria, Poarta Otomană. Despre relativitatea acestei afirmații stă mărturie domnia lui Cuza – care nu a fost nici neamț, nici francez, nici englez, și care a fost dat jos de „ai noștri”, nu de vreo conspirație străină.

Mai aproape de adevăr este explicația că politicienii epocii și-au dorit „un străin” – un tip care nu știe și care nu se poate baza pe nimeni în țărișoara asta, unul care nu rupe o boabă de română și căruia îi explici tu cu cuvintele și adăugirile tale ce a vrut să îi zică cutare sau cutare.

Căutarea pămpălăului de serviciu a durat un pic mai mult. Primii doi ofertați, înrudiți curții britanice, au zis Pas. Carol, neamțul, a acceptat.

Despre Carol, atât istoricii, cât și contemporanii, au avut în general cuvinte bune: Că era un tip corect, modest, punctual. Mai hâtri, unii au strecurat că era un individ mediocru, dar care compensa prin punctualitate și tenacitate! Adevărul este că regele Carol era un om al epocii sale – un romantic, care se plimba solitar și melancolic prin pădure la Sinaia și care pălea și cădea în depresie când Miticii din București îi arătau ostilitate.

Toți cei care se îmbată cu apă rece în legătură cu calitatea de arbitru al vieții politice pe care monarhii României ar fi avut-o, ar trebui să citească despre Consiliul de Coroană din 1914, la care Carol s-a dus bou și s-a întors vacă. Sau, și mai bine, despre momentul în care Carol a vrut să abdice pentru prima oară. Venit degrabă la Palat, Lascăr Catargiu a rostit celebra frază, care rezumă magistral situația regilor României: „Aiasta nu se poate, Măria Ta”

Lui Carol i se putea permite orice – mai puțin să își dea demisia. Teoretic, era stăpânul României. Practic, nu beneficia de acest drept elementar, pe care îl avea și ultimul hamal – de a renunța.

Domn al Monstruoasei Coaliții, job-ul lui Carol era să dea o formă legală alternării la guvernare a liberalilor și conservatorilor. Atunci când nu o făcea cu grăbire, i se arăta pisica, Opoziția organizând proteste ce nu odată au ajuns până pe treptele palatului, sub geamul de la care neamțul privea, palid și îngrijorat.

Captiv al propriei domnii, lui Carol i s-a permis și i s-a dat tot: Palate, moșii, titluri, coroane, cronici elogioase. O pușcărie de lux, care, inevitabil, la final rămâne doar un alt fel de pușcărie.

Politicienii moldo-vlahi au fost totuși atenți la un aspect – față de acest „om mic de statură, dar care încerca să pară mare și de cele mai multe ori chiar reușea”, ei au păstrat aparențele, le-au păstrat cu strălucire. Când conservatorii, hămesiți de prea mult stat în Opoziție, au luat cu asalt Palatul cu urlete și huiduieli, ei au pretins că au venit pentru a-l înștiința pe Carol despre atrocitățile regimului Brătianu. Când liderii politici au hotărât independența, ei au păstrat-o la cuptor pentru aniversarea domeniei lui Carol, ca ea să pară un cadou al noului suveran, către popor. Pe Carol l-au proslăvit, i-au pus pe cap coroane și titluri.

Talentul acesta a fost transmis din generație în generație, până în ziua de astăzi. Ferdinand, asupra căruia istoricii nu au decis încă dacă a fost mai degrabă marioneta Reginei Maria, sau a lui Ion I.C. Brătianu, a fost numit „Ferdinand Întregitorul”. Mihai e mai nou botezat „regele care l-a păcălit pe Hitler”. Iar Principesa Margareta este alintată cu titulatura „Majestatea Sa” (titlu rezervat regilor încoronați), sau „custode al coroanei României” – formă fără fond, artificiu moldo-vlah care sună al naibii de bine, deși nu înseamnă nimic.

Practic, singurul care a fost izgonit ca Adam din Rai din cartea de aur a monarhiei românești a fost Carol al II-lea. Dintre toți regii României, singurul care a dat dovadă de agerime de spirit, de inteligență și abilitate, Carol al II-lea este o victimă a demonilor săi, dar și a faptului că a comis păcatul de moarte – a dezgropat securea războiului dintre Domn și Boieri, a instaurat dictatura, demisionând astfel din funcția de „pămpălău de serviciu”. Motiv pentru care el e trecut în istorie ca afemeiat priapic, dependent de jocuri de noroc și orgii deșănțate, într-o galerie de „Întemeietori”, „Întregitori” și „Salvatori”.

Revenind la Carol I, mai trebuie adăugat un lucru: Faptul că politicienii români de geniu ai secolului al XIX-lea au găsit în el „pămpălăul de serviciu” a fost un eveniment salutar. Dacă ne uităm la istoria țărilor vecine care s-au procopsit cu prinți străini, vom descoperi persoane ca Ferdinand I al Bulgariei, sau Constantin I al Greciei.

Ferdinand I a târât Bulgaria într-o serie de aventuri militare, țara sa primind în epocă supranumele de „Prusia Balcanilor”. După ani de lupte în care Bulgaria s-a războit cu toată lumea (Serbia, Muntenegru, România, Grecia, Turcia, Rusia), populația țării era decimată, economia la pământ, iar pierderile teritoriale – tot atât de multe ca câștigurile.

Ceva mai iscusiți, grecii au găsit ca pămpălău de serviciu pe George I – ales monarh la venerabila vârstă de 17 ani. Norocul s-a epuizat la nașterea lui Constantin. Nefiind sub influența lui Venizelos precum Ferdinand sub cea a lui Ion I.C. Brătianu, Constantin I s-a opus în Primul Război Mondial opțiunii pro-Antantă, rezultatul fiind ani de haos. După Primul Război Mondial, tot sub bagheta lui Constantin, o Grecie epuizată fizic și moral a pierdut războiul cu turcii kemaliști și odată cu el teritoriile din Asia Mică. Armata câștigase lupta, dar ambițiosul rege nu a semnat pacea căci voia mai mult – și a pierdut totul, pentru el, dar și pentru țară.

Așadar, faptul că regii noștri străini s-au dovedit cel mai ades pămpălăii de serviciu ai politicienilor români nu e un lucru rău, ci dimpotrivă.

P.S. Cât despre 9/10 mai ca Ziua Independenței, maltratata istorie modernă a României consemnează mai multe versiuni – că ar fi fost votată de parlament pe 9 și semnată, promulgată și anunțată de Carol pe 10, că ar fi fost votată de Cameră pe 9, de Senat pe 10 și doar proclamată de Carol etc. Adevărul este că Independența nu a fost nici pe 9, nici pe 10 mai, sau, dacă vă place mai mult așa – a fost și pe 9, și pe 10. Ea era reală încă din aprilie 1877, când artileriștii români și turci începuseră bombardamente reciproce asupra țintelor militare și civile. Dar proclamația era amânată, de teama că Puterile ar obiecta. După două săptămâni de căutări, Kogălniceanu – maestrul păpușar din spatele pămpălăului de serviciu, ce va lăsa rolul său lui Catargiu și Brătianu – a găsit un artificiu similar cu „dubla alegere” a lui Cuza, o „treabă românească”: S-a găsit un agent provocator – un deputat ce a adresat o interpelare. Guvernul, chipurile forțat de procedură, a răspuns admițând existența stării de independență. Ca să nu rămână doar la stadiul de vorbe în vânt, Independența a fost votată de ambele Camere în data de 9, sifonată în stradă în aceeași seară ca să fie îmbrățișată public și să nu mai poată nimeni să dea înapoi și anunțată oficial în data de 10 – ziua în care Carol aniversa 11 ani de domnie. Mascarada a fost jucată până la capăt: Senatul și Camera au adoptat declarații diferite, care spuneau însă același lucru, ca să pară că nu a fost ceva premeditat, ci că – Dom’le, a dracu’ coincidență! – senatorii și deputații se gândeau la același lucru, în același timp. A fost, cum ar zice Ion Iliescu, „o emanație”!

Nu vă faceți iluzii – Independența României era o chestiune prea importantă pentru ca păpușarii să îl lase pe pămpălăul de serviciu să aibă un cuvânt de spus. Ea nu a fost proclamată printr-o Hotărâre sau Lege, pe care Carol ar fi putut să o promulge (sau să nu o promulge) prin semnătura sa. Ci prin moțiune – act unilateral al parlamentului, de mică importanță. Carol a primit doar un rol secundar în „Comedia Independenței”: Nu a emis nicio proclamație, în schimb, pentru a legitima mascarada cu două moțiuni diferite la Cameră și la Senat, el a trebuit să dea două declarații diferite către cele două corpuri ale parlamentului…

Deghizată sub fusta aniversării a 11 ani de monarhie și consfințită prin două moțiuni cu valoare legală îndoielnică, Independența aproape că a trecut neobservată în ochii Marilor Puteri. Ulterior, urmând linia trasată de textul moțiunilor, Guvernul României a fost cel care a înștiințat Lumea și statele Europei că România e stat independent, și asta încă din 9 (sau din 10) mai 1877. Europa s-a trezit din nou în fața faptului împlinit. România 2 – 0 Marile Puteri. Cu revanșa programată a se desfășura la Berlin, în 1878.

Răzvan PETRE

1 Comment

1 Comment

  1. Andrei

    17 mai 2019 at 15:32

    „Lui Carol îi datorăm că a fost pămpălău; Brătienilor și Catargiilor – țara asta, așa cum e ea”
    Bai administrator by site, invata dracului limba romana si da un inteles titlului
    Acum orice idiot cu trei clase isi poate cumpara domeniu si se crede mare ziarist

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top