Iohannis e acuzat că are case. Ponta are şi mai multe case, dar despre asta nu se vorbeşte. Mai are şi un batalion de corupţi în spate. Udrea are doar unul – pe Cocoş – şi riscă să-şi vadă ambiţiile ştirbite din cauza lui. Macovei are un război de dus, cam cu toată lumea. Tăriceanu şi Meleşcanu sunt „iepuraşi electorali”. Dincoace, în România Reală, noi avem probleme, şi ele la fel de reale. În timp ce campania s-a desfăşurat în titluri demne de ziarul Libertatea, viaţa românilor de rând e un imens Memorial al Durerii, cotidian. Episodul de azi – învăţământul de stat, care a fost privatizat pe şest.
Un articol de Răzvan PETRE
Când am intrat la facultate, universităţile private erau prost privite şi blamate în bloc, uneori pe nedrept: „Dai bani şi iei o diplomă. Nu contează că nu înveţi nimic – licenţa e contra-cost”. Între timp, au apărut licee, şcoli, grădiniţe şi creşe private. Motivul: După douăzeci de ani de reformă perpetuă am ajuns ca învăţământul de stat să coste mai mult decât cel privat. Şi mai rău, greul acestor costuri nu e dus de stat, ci de „clienţii” Sistemului – elevi, studenţi, părinţi.
O ştire mică, într-un colţ de ţară: Începând de anul viitor, părinţii constănţeni vor plăti 12 RON pe zi pentru mâncarea fiecărui copil la creşă. Nu, nu este vorba de vreo creşă privată, ci de cele „de stat”, aflate, teoretic, în administrarea autorităţilor locale. La circa 23 de zile lucrătoare, asta înseamnă vreo 300 de lei pe lună. Dacă mai pui la socoteală încă 100-200 de lei pentru alte cheltuieli asociate şi iei în considerare calitatea serviciilor, diferenţa dintre aceste creşe şi cele de la privat se subţiază până la dispariţie.
În grădiniţele de stat constănţene e aceeaşi situaţie. Copiii sunt primiţi gratis, dar mâncarea lor e plătită de părinţi. Nu e instituţie în care să nu fie măcar o clasă văruită, igienizată sau dotată tot de către părinţi. Mămicile se revoltă când copiii lor sunt mutaţi în alte clase, după ce ele au achitat integral costul draperiilor, sau şi-au trimis soţii să repare mobilierul. Fondul asociaţiei de părinţi rivalizează cu fondul de rulment al asociaţiilor de proprietari – din el se cumpără materialele de igienizare, mături, mopuri, mobilă, computere, imprimante, munţi de hârtie. În loc să ajute cu ceva, şmecherii din Inspectoratul Şcolar le pasează educatoarelor caiete de exerciţii, cărţi şi pliante pe care acestea au obligaţia să le bage pe gât (contra-cost) părinţilor. Aproape că nu e grădiniţă în care să nu fie măcar un angajat – femeie de serviciu, îngrijitoare, personal auxiliar de întreţinere, contabilă etc – plătiţi nu de la buget (cum era normal) ci angajaţi de asociaţia de părinţi.
Dezastrul provocat de transferul educaţiei în zona autorităţilor locale şi de subfinanţarea criminală patronată de acestea e vizibil şi la şcoli. Mii de profesori fac zilnic naveta în mediul rural, dar cheltuielile de transport le sunt rambursate cu luni de întârziere (în cazul în care chiar sunt rambursate). Părinţii sunt puşi să se certe între ei pentru contribuţiile la fondul clasei, în condiţiile în care Şcoala este cea care toacă banii rezultaţi. Profesorii nu mai ştiu ce şmecherii să inventeze ca să stoarcă ultimul ban din portofelul părinţilor. Se fac concursuri, „săptămâna altfel” contra-cost la fabrica de ciocolată cu sponsorizări mai mult sau mai puţin la vedere din partea fabricii, expoziţii cu vânzare ale mărţişoarelor şi ikebanelor confecţionate de micuţi. Se coc gogoşi şi plăcinte, iar elevii sunt trimişi în frig şi vânt să le vândă în poarta şcolii, servind, pe această cale, şi prima lor lecţie despre evaziunea fiscală (nu vă vând gogoşi, am cumpărat recent eu însumi produse de patiserie din poarta unui liceu din Judeţul Constanţa).
Învăţământul universitar completează peisajul. Ministerul aprobă cifre de şcolarizare fantasmagorice, universităţile organizează şi câte trei sesiuni de admitere, cu cerinţe minime. Numărul locurilor cu taxă e foarte mare, iar cuantumul taxei la stat este de multe ori peste cel de la private. Toţi banii ajung la Rectorat, fiind apoi sifonaţi prin ample proiecte imobiliare, achiziţii dubioase şi salarii porcoase pentru echipa de la conducere. În timpul ăsta, facultăţile sunt lăsate să îşi acopere cheltuielile direct din buzunarul studenţilor supra-taxaţi. Se inventează taxe şi amenzi noi şi ilegale, studenţii nu sunt primiţi în examen dacă nu plătesc, iar educaţia „garantată de stat” se transformă în „educaţie pre-pay”.
Asta e partea financiară a sistemului educaţional din România. La fel cum dezastrul economic din Sistemul Sanitar condamnă la moarte mii de români în fiecare zi, dezastrul din educaţie ne condamnă pe toţi la moarte mentală şi morală, iar executarea sentinţei se face pe cheltuiala noastră. Madam Firea şi Daciana Ponta l-au acuzat pe Iohannis că nu are copii. Lasă că au ele, şi tot de pomană! Cu plozii crescuţi în vile de protocol de bonele filipineze şi conduşi la Jean Monet cu Mertzanul de către şoferi la patru ace, ele nu ştiu sau nu le interesează cât plătim noi, românii din România Reală, pentru dezastrul ăsta pe care ei îl numesc „învăţământ de stat”.
