Marius Cojocaru, lector universitar titular al Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice (Universitatea „Ovidius”, Constanţa), despre Partidul Poporului
Marius George Cojocaru este lector universitar titular al Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice, în cadrul Universităţii „Ovidius”, din Constanţa. Susţine cursuri şi seminarii în următoarele domenii: Istoria comunităţilor etnice minoritare din România (sec. XIX-XXI), Instituţii politice, Istoria Europei în secolul XX, Istoria politică a românilor, Geopolitica zonei Mării Negre, Istoria integrării euro-atlantice, Genocid şi Holocaust, Rezistenţă şi opresiune politică în statele comuniste europene (1945-1989), Naţionalism şi comunităţi minoritare în Europa (sec. XX-XXI). În prezent este doctorand, sub coordonarea prof. univ. dr. Valentin Ciorbea, iar teza de doctorat are titlul „NATO şi Marea Neagră”.
A consemnat Andreea PAVEL
Dezvăluiri: Este Partidul Poporului invenţia lui Traian Băsescu?
Marius Cojocaru: Există în media şi într-o zonă a lumii politice ipoteza că Traian Băsescu, conştient de faptul că PD-L are şanse scăzute de guvernare după 2012 s-ar fi gândit să înfiinţeze un partid nou, atractiv pentru electoratul dezamăgit. În sprijinul acestei ipoteze vin şi remarcile consilierului prezidenţial Sebastian Lăzăroiu că un partid nou ar avea un potenţial de 30-40%, că oamenii aşteaptă să vadă alte feţe şi că ar putea fi un semnal pentru un nou început politic. Se presupune că aceste afirmaţii au fost întâi audiate de şeful statului care nu poate să nu fie la curent cu opinia consilierului său sociolog. Zeus, plictisit în Olimp, ar fi putut concepe o strategie politică în cadrul căreia lui Dan Diaconeascu, prieten (la acea vreme) declarat al preşedintelui Băsescu, să-i fie deschise dosare penale, să fie arestat, iar publicitatea creată în jurul evenimentului şi mai ales a eliberării să fie folosită ca rampă de lansare a unui nou partid politic, păstorit din umbră de preşedintele republicii. Oscar pentru scenariu! Lăsând gluma la o parte, Partidul Poporului nu este invenţia lui Traian Băsescu. Ar însemna să controleze fenomenul politic românesc în profunzime, ori nu este deloc aşa.
Dezv.: Cum a ajuns Partidul Poporului la peste 17% în sondaje? Procentul ar fi acelaşi dacă mâine ar fi alegeri?
M.C.: Sondajele sunt instrumente de manipulare. Ca cifre, sunt variabile în funcţie de interesele celor care le comandă şi sunt în directă legătură cu evenimente premergătoare efectuării lor. Fără îndoială a contat foarte mult arestarea lui Dan Diaconescu, publicitatea în jurul acesteia, făcută pe toate canalele media, anunţul şoc al intenţiei creării partidului şi al intenţiei candidaturii la preşedinţie la momentul eliberării din arest. La toate acestea se adaugă continua campanie electorală începută la OTV cu mult înaintea celorlalte partide şi avalanşa de promisiuni electorale fără nicio acoperire. Procentul nu poate rămâne la fel dacă mâine ar fi alegeri, ci se va dezumfla la un moment dat, mai ales că deja au apărut lupte interne pentru ciolan: Constantin Cojocaru revendică paternitatea Partidului Poporului, a „legii” fantasmagorice care-i poartă numele, iar procesele care stau să înceapă vor eroda popularitatea partidului încă neînfiinţat.
Dezv.: De la ce formaţiune politică a luat Partidul Poporului voturi?
M.C.: Nu se poate vorbi încă de „luare de voturi”, dar simpatizanţii acestui prezumtiv partid sunt în majoritate simpatizanţii OTV şi ai lui Dan Diaconescu. Acest lucru înseamnă că teoretic s-au desprins, în procente variabile, din rândurile simpatizanţilor sau membrilor tuturor partidelor politice şi al nehotărâţilor, dar în special de la PD-L. Dacă însă mâine ar fi alegeri, majoritatea acestor simpatizanţi ai PP de astăzi vor vota emoţional, adică tot cu partidul de care erau gata să se dezică.
Dezv.: Este Partidul Poporului alternativa PD-L pentru alegerile din 2012, respectiv 2014, după ce s-a constatat faptul că UNPR nu se bucură de popularitatea scontată?
M.C.: Alternativa este un partid care să aducă în prim plan personalităţi cu o reputaţie neştirbită şi tineri cu suflu nou atât de necesar în viaţa politică românească. Oamenii politici români trebuie să înţeleagă şi faptul că trendul politic naţional trebuie să ţină cont de cel european, iar reprezentarea politică să aibă în vedere distribuţia grupurilor în Parlamentul Europei. La noi sunt zone neacoperite, reprezentate de formaţiuni mici, la mare modă în Europa, pe care un partid mare trebuie să le ataşeze la „rever”. Numele partidului este foarte important pentru electorat: în anii trecuţi au apărut pe eşicherul politic românesc partide cu nume foarte percutante, care au determinat popularitate şi creştere în sondaje dincolo de doctrină, platformă program sau promisiuni electorale: PIN, PNG, etc. Partidul Poporului ar putea trezi sentimente uitate ale alegătorilor, unele devenite slogan în momente de cumpănă („noi suntem poporul… jos cu dictatorul”) şi ar trimite, căutând continuitate şi legitimitate doctrinală, la Liga Poporului, devenită în 1920 Partidul Poporului, creaţie a lui Alexandru Averescu şi care la alegerile din mai iunie acelaşi an a obţinut o victorie categorică şi mandatul formării guvernului. Atunci, de asemenea, România se afla într-o perioadă de criză, generată de Marele Război, iar cabinetul a avut foarte multe de rezolvat. Aşteptările electoratului erau însă mult mai mari decât putinţa guvernului ceea ce a determinat atât scăderea popularităţii partidului, cât şi căderea mitului personalităţii care l-a creat. Este forţată o comparaţie atât între cele două partide, cât şi între cei doi preşedinţi de partid, dar puţină istorie nu strică niciodată. UNPR nu se bucură de popularitatea scontată şi pentru că electoratului i-ar plăcea o formaţiune politică ce nu a trecut pe la guvernare. UNPR este, în fond, un grup de oameni desprins din PSD în urma unor nemulţumiri personale, care s-a constituit într-un partid, al cărui ideologie şi program politic nu s-au cristalizat încă. În perioadele de criză alegătorii caută, cel puţin în sondaje, să pedepsească partidele şi liderii politici care au condus ţara şi în opinia lor au adus-o în situaţia dată.
Dezv.: Ar fi avut succes Partidul Poporului dacă România nu traversa o perioadă de criză?
M.C.: Nu. În perioadele cu mari probleme economice electoratul se radicalizează şi se îndreaptă spre tipul acesta de partid. România este într-o continuă perioadă de criză care se manifestă în ultimii 20 de ani în diverse forme şi cred că percepţia faţă de un partid al lui Dan Diaconescu ar fi fost aceeaşi oricând.
Dezv.: A devenit o „modă” ca în perioade de criză să devină populari „salvatori din popor” precum Vadim Tudor, Gigi Becali, sau Dan Diaconescu?
M.C.: Nu este neapărat o „modă”. De-a lungul istoriei noastre politice a fost un mecanism firesc de autoconservare al alegătorilor care s-au îndreptat spre promisiunile cele mai mari, naţionale, teritoriale sau economice. „Salvarea” de care vorbeaţi ar fi trebuit să vină de la Vadim Tudor prin renaşterea naţională, de multe ori cu tentă naţionalistă, ori Europei îi place mai mult termenul de patriot (fapt înţeles de Vadim Tudor, dar necorijat la timp); de la Gigi Becali prin renaşterea unei Românii „ca soarele sfânt de pe cer”, ori sintagma ne duce cu gândul într-o extremă politică neagreată nici de Europa şi nici de SUA (fapt neînţeles de Gigi Becali şi nici corijat); iar de la Dan Diaconescu „salvarea” ar trebui să vină prin acordarea unei sume de bani (20.000 de euro) tuturor cetăţenilor majori ai României, adică aproximativ 18 milioane de români. Un calcul simplu arată că România ar trebui să dispună după câştigarea alegerilor de către Dan Diaconescu şi Partidul Poporului de aproximativ 360 de miliarde de euro care să fie împărţiţi oamenilor. Nici Europa şi nici lumea întreagă n-ar înţelege de ce România a avut nevoie atunci de 20 de miliarde de euro împrumut de la FMI şi Uniunea Europeană.
Dezv.: Ar putea ajunge vreodată puternice astfel de partide, sau toate au aceeaşi soartă: se „umflă” rapid şi considerabil, apoi dispar la fel de rapid? În ce context ar ajunge puternic un astfel de partid?
M.C.: În ultimii zece ani electoratul român a avut capacitatea de a corecta spectaculos sondajele dinaintea alegerilor. Vadim Tudor nu a devenit preşedinte şi nici partidul său nu a intrat în Parlament, iar PNG-ul lui Gigi Becali, în ciuda cotaţiei procentuale, nu a trecut pragul electoral. Este greu de crezut că partidul lui Dan Diaconescu va putea trece dincolo de aceste statistici. Nu cred că în România de astăzi, parte a Uniunii Europene, un asemenea partid ar putea avea forţa de a ajunge puternic şi la conducerea ţării singur.
Dezv.: Să ne imaginăm că Dan Diaconescu este preşedintele României. Ar accepta Traian Băsescu funcţia de premier, propusă de mogulul Dan Diaconescu?
M.C.: România este, cel puţin din punct de vedere al Constituţiei, o republică semiprezidenţială. Că în unele situaţii nu sunt foarte bine delimitate prerogativele preşedintelui şi ale premierului şi că dualitatea puterii câteodată este nefuncţională s-a vazut cel mai bine în timpul guvernului Tăriceanu. Cu această ocazie şi ulterior în mai multe rânduri s-a putut observa admiraţia lui Traian Băsescu pentru o republică prezidenţială, mai ales atunci când a afirmat că va fi un „preşedinte jucător”. Chiar şi în actualele circumstanţe constituţionale funcţia numărul unu în stat este cea a preşedintelui, ori orice altă demnitate i s-ar părea o retrogradare, un pas înapoi. În aceste condiţii nu cred că Traian Băsescu poate fi prim ministru indiferent de cine va fi preşedinte. Poate doar în cazul unei republici parlamentare sau al unei monarhii constituţionale.
Dezv.: De ce unii dintre noi încep să râdă atunci când ni-l imaginăm pe Dan Diaconescu preşedinte sau când rostim „Partidul Poporului”?
M.C.: Să râdă? Ar fi o prostie. Eu cred că atunci când rostim numele unui partid politic, indiferent de orientarea sa, ar trebui să avem în vedere şi membrii de rând ai acestuia, tot români, tot greu încercaţi de criză şi eşecuri ale unor experimente de guvernare şi deci să ne estompăm zâmbetul. Cât priveşte persoana lui Dan Diaconescu, cred că oamenilor le este greu să disocieze pe omul de televiziune de politicianul în devenire… posibilă.
Dezv.: Măcar membrii Partidului Poporului (numărul lor, conform OTV, a ajuns la aproape 500.000) cred cu adevărat în reuşita lor?
M.C.: Dacă cifrele ar fi reale, atunci s-ar putea considera cel mai mare partid din România, speriind şi detronând PSD-ul, devenind un veritabil partid de mase. Nu este însă cazul. Oficial există doar sigla şi denumirea „Partidul Poporului” înregistrate la OSIM. Partidul Poporului ca instituţie există în documente oficiale doar ca intenţie de înfiinţare, depuse şi înregistrate la Tribunalul Bucureşti, dosarul urmând a fi dezbătut în data de 17 ianuarie 2011. Deci, până la hotărârea de înfiinţare vorbim doar de membri fondatori şi simpatizanţi. Cred că unii cred sincer că se poate schimba ceva, dar cred că sunt şi mulţi atraşi de promisiuni materiale absolut neobişnuite.
Dezv.: Cum v-aţi simţi, ca cetăţean, în România condusă de Preşedintele Dan Diaconescu, guvernată de oameni din popor şi cu legi întocmite de publicul OTV? Ar fi o situaţie „senzaţională”?
M.C.: În formula conducătoare actuală ar fi „senzaţional” dacă ar trece pragul electoral şi ar intra în Parlament, ceea ce este foarte greu de presupus. Un partid nou apărut nu cred că ar putea intra de unul singur în Parlament, fapt demonstrat de rezultatele alegerilor din ultimii zece ani cel puţin. România a trecut de faza guvernării de către „oameni din popor” sau de „masele largi populare de la oraşe şi sate”. Cred că e timpul să se ocupe de guvernare şi de întocmirea legilor cei care se pricep şi care au stat în umbră (dar nu în sensul peiorativ) până acum. Cu o altă conducere şi cu un alt mod de a face politică, partidul acesta ar putea fi un concurent serios pentru alegerile viitoare.
Dezv.: Ce partid, sau oameni politici, sunt potriviţi pentru a prelua conducerea ţării în 2012, respectiv 2014, pentru ca România să revină la situaţia dinainte de recesiune?
M.C.: Dacă aş deţine răspunsul corect la această întrebare şi el ar putea fi utilizat în jocul politic, sunt sigur că mi-ar fi rezervat măcar scaunul academic.
