La Constanţa, dezastrele vin de pe mare. Furtunile de iarnă surpă faleza şi erodează plaja, iar umezeala marină aduce ploi puternice şi viscole straşnice. Mai 
nou, la Constanţa, dezastrele vin direct de pe mările Japoniei. Ultima modă în materie de cataclisme e tsunami-ul. Primele zvonuri privind aceste valuri uriaşe şi devastarea pe care ar fi adus-o pe litoralul românesc au apărut după dezastrul din 2004, petrecut în Indonezia. Treptat, zvonurile au căpătat amploare. Iniţial, a fost vorba de un tsunami la bulgari, cu valuri de câţiva metri. Ulterior, au apărut variante cum că valuri de 2-3 ar fi ajuns şi în România. După dezastrul din Japonia, din primăvara acestui an, deja toată lumea ştie sigur – la Mangalia, în 1901, valuri de 3-5 metri au distrus aşezarea, asta după ce oraşul antic Callatis fusese, la rândul său, măturat de tsunami. Curios să aflu cât adevăr se ascunde în spatele acestor valuri de care, până acum 7-8 ani, nu auzise nimeni, am mers la Mangalia.
Un articol de Răzvan PETRE
Te fac un tsunami?
Primul drum şi, totodată, prima surpriză, au fost la muzeul de istorie şi arheologie. Specialiştii în istorie din Mangalia nu aflaseră de tsunami din cercetările lor, ci… de la televizor. De altfel, în urmă cu câteva luni, când fostul director al Institutului pentru Fizica Pământului a aruncat pe piaţă teoria distrugerii cetăţii Callatis (actualmente oraşul Mangalia), mai mulţi jurnalişti din Capitală i-au contactat pe arheologii mangalioţi. Aceştia le-au spus ce ne-au transmis şi nouă – că nu există nicio dovadă în acest sens. Dar ştirea era prea spectaculoasă, aşa că a fost publicată oricum…
Plecând de la muzeu, am dat o tură prin portul turistic. În apropiere, sub apele liniştite ale mării aşteaptă să fie cercetat unul din cele mai puţin cunoscute situri arheologice din România – portul cetăţii Callatis. Construit de greci, apoi de romani, acesta a fost acoperit de mare, când nivelul acesteia a crescut, începând cu secolul VI d. Ch.
O cetate mare, un tsunami mic
La 1901, când se zice că s-ar fi produs cel mai recent tsunami, Mangalia era o aşezare de pescari, cu o populaţie undeva la mia de locuitori, majoritatea turci şi tătari. Deci, pentru a căpăta o mărturie directă a unui mangaliot get-beget, cele mai bune şanse le aveam la moscheea Esma han Sultan – centru al comunităţii islamice locale şi cea mai veche clădire din oraşul actual, zidită la 1575. Din păcate, am ajuns aici la ora rugăciunii, lucru anunţat de cântarea imamului şi de şirul de papuci şi papucei înşiraţi la intrarea în moschee.
Pentru a pierde ceva timp, am dat o fugă până la ruinele cetăţii antice, conservate la subsolul Hotelului President. Păşind pe aleile fostului oraş antic, acum ascunse în maţele unităţii hoteliere, teoria tsunami-ului începea să mi se pară o glumă – deşi erau la doi metri sub nivelul străzii, ruinele cetăţii tot se ridicau cu 5-10 metri peste nivelul mării, iar ideea că un val le-ar fi putut mătura începea să pălească.
Baba ioc!
Întors la moschee după doar un sfert de oră, am găsit-o încuiată. Papucii şi papuceii de la intrare, cu tot cu proprietarii lor, se topiseră în aerul fierbinte al după-amiezii. Mi-am mutat atenţia spre ceea ce, printre rândurile de pietre funerare împodobite cu turbane de piatră, părea a fi casa parohială.
Am auzit voci de copii înăuntru, mi-am luat inima-n dinţi şi am bătut. După ceva sporovăială, în prag s-au ivit doi băieţi de 5-6 ani. I-am întrebat unde e tatăl lor, dar ei au început să gesticuleze şi să vorbească turceşte. M-am decis să schimb registrul:
– Baba?
– Baba ioc! („Tata nu e!”)
Din impas m-a scos mama copiilor, care şi-a iţit capul, undeva la 40 de centimetri deasupra clanţei. Zâmbind reţinut şi strângându-şi baticul pe care şi-l pusese în grabă pe cap, ea mi-a comunicat, cu ajutorul puţinelor cuvinte turceşti pe care le ştiu, precum şi a unei cantităţi apreciabile de gesturi, că soţul ei e plecat. Nu ştie când a plecat, nu ştie unde e, nu ştie nici când se va întoarce. Apoi a zâmbit, din nou.
Primărie-ntr-un picior, ghici (ciupercă) ce-i!
Următorul drum a fost la primărie, unde am întrebat de arhivă. După câteva momente, de după uşa modernă, cu cod de acces şi cartelă magnetică, a apărut o femeie cu o privire melancolică, îmbrăcată într-un capot, din care ieşeau, la extreme, două picioare slabe, afundate în şlapi. Mi-a spus că arhiva merge până la 1940. Am cerut să îmi recomande pe cineva din primărie, mangaliot din tată-n fiu. Cu un glas la fel de melancolic, mi-a spus să îl caut pe Radu Ion.
Radu Ion e un bărbat strajnic, la vreo 40-45 de ani. În penumbra biroului său mai mult lung decât lat, Radu Ion are un scaun, imediat lângă uşă, astfel încât, când intri, trebuie să te opreşti în loc. I-am spus ce căutam. A tăcut. Cum nu mă invitase să stau jos, şi nici nu apucasem încă să mă răsucesc complet cu faţa spre el, am rămas în imponderabilitate, în timp ce el se gândea. Liniştea se prelungea şi parcă începusem să simt cum creşte energia statică, când Radu Ion s-a decis să vorbească. Mi-a spus că mama sa era din partea locului şi că el nu auzise de niciun val gigant, nici de la ea, nici de la bunici, nici de la altcineva, ci doar de la televizor.
Un tsunami vechi e mai bun decât niciunul
Înainte de a părăsi Mangalia, am mai dat o tură pe la moschee. Musulmanii au cinci rugăciuni zilnic, deci era doar o problemă de timp până urma să apară cineva. După 10 minute de pândă, a apărut hogea Halil Ismet. L-am abordat. Amabil, plăcut, pâinea lui Dumnezeu. Mi-a promis că îi va întreba pe membrii mai în vârstă ai comunităţii.
A doua zi, am revenit cu un telefon şi m-a anunţat că unul dintre enoriaşii săi mai în vârstă spune că ar fi auzit de ceva similar cu ce căutam eu, de la bunicii săi. „În orice caz, s-a petrecut mult înainte de 1900” a completat hogea.
To be or not to be?
Înainte de a clasa dosarul „tsunami-ului de la Mangalia”, m-am decis să îl sun pe Gheorghe Mărmureanu – fostul director al Institutului pentru Fizica Pământului şi omul de la care, cel mai probabil, a pornit zvonul privind acest dezastru închipuit. Deşi la televizor ne-a povestit, nu de puţine ori, despre valul care a măturat Mangalia, la telefon, Mărmureanu a bagatelizat subiectul. Pentru început, a menţionat că aceasta este o teorie care se vehiculează de ceva vreme. Întrebat de mărturii, de dovezi certe ale fenomenului, el a spus că nu există nimic clar în sensul sosirii valurilor la Mangalia, în 1901. Cum ar veni – tsunami ioc!
(Nu pierdeţi, în unul din numerele viitoare, un articol mai scurt şi mai ştiinţific, despre tsunami-ul din 1901, care chiar s-a produs, la Balcic, în Bulgaria, dar care nu a mai apucat să ajungă la Mangalia)
