Acesta este un articol despre parlamentari; despre senatorul Voicu; despre congressmenii americani; despre euro parlamentari.Cu toţii ştim acele ştiri de la tv, când un reporter iese pe stradă şi le pune întrebări oamenilor obişnuiţi. Ceva de genul: „Ce aţi face dacă aţi câştiga un miliard?”, „Ce aţi face dacă aţi fi preşedinte pentru o zi?”sau „Cum credeţi că trebuie să fie următorul preşedinte/prim ministru etc.?”. Subiecte mari, generale. Invariabil, omul obişnuit spune că ar dona mulţi bani Bisericii şi sărmanilor, că ar face un azil pentru bătrâni şi că şi-ar ajuta copiii, că ar face o lume mai bună şi că ar schimba faţa patriei. Deşi nu o să o declare niciodată, 99% din cei intevievaţi şi-ar cheltui banii pe curve, plăceri mărunte, haine, bijuterii şi lux de care nu simte nevoia altfel, şi-ar cumpăra 15 maşini pe care nu ar avea unde a le parca şi şi-ar lua o casă atât de mare, încât i-ar fi frică să locuiască singur în ea.
Un editorial de Răzvan PETRE
La fel, stereotipul preşedintelui/ministrului/parlamentarului ideal, este, în concepţia populară, o imagine a unei perfecţiuni imposibile: Un om capabil, serios, muncitor, incoruptibil.În documentarul „Farenheit 9/11”, Michael Moore stă de vorbă cu mai mulţi congressmeni, pe care îi întreabă cum au putut aproba planul de măsuri împotriva terorismului, propus de preşedintele Bush, şi care conţinea multiple încălcări flagrante ale drepturilor omului. În replică, un bătrân parlamentar îi spune lui Moore: „Fiule, ţine-te bine: Noi nu citim nici una dintre legile pe care le votăm…”. În sistemul legislativ american, nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se negociază. Compromisul este la ordinea zilei; simpatiile şi votul parlamentarilor se câştigă, nu prin importanţa cauzei, nici prin corupţie, ci prin lobby. Principiul „Votează proiectul meu şi o să-l votez şi eu pe-al tău”, precum şi negocierile din culise, dictează soarta legilor. Practic, exceptând reformele majore, cele două partide politice de pe scena americană pot mobiliza mai puţine voturi decât cele pe care se pot baza marile companii, patronate şi chiar unele sindicate, capabile să genereze şi să întreţină o industrie a lobby-ului.O altă icoană a democraţiei este Uniunea Europeană. Pe care, dacă o privim cu atenţie, o descoperim a fi cu totul altfel decât o vedem la televizor: UE, în care parlamentarismul e literă de lege, e o structură stufoasă, cu un nivel birocratic cu mult mai mare decât cel românesc, având la temelie principii dubioase şi strategii izbitor de asemănătoare cu planurile cincinale comuniste. Majoritatea euro parlamentarilor sunt zurbagii, chiulangii cronici, leneşi, lachei ai corporaţiilor etc. Membrii structurilor executive sunt aleşi pe criterii subiective, în urma negocierilor de culise între membrii unei majorităţi parlamentare constituite mai degrabă în virtutea intereselor, decât ca urmare a afinităţilor politice.Aşadar, privind la modelele externe, putem lesne concluziona că viitorul nu pare strălucit. Sigur, cu toţii ne dorim ca cei care ne reprezintă, ca cei ce conduc ţara, să fie toţi personalităţi exemplare, oameni devotaţi total Patriei şi Poporului. În realitate, însă, indiferent cât de bine o vom duce şi cât de mult vom prospera, cei mai mulţi reprezentanţi ai naţiei vor fi tot nişte şmecheraşi şi nişte îmbuibaţi ca senatorul Voicu – omul cu telecomanda Justiţiei. În definitiv, Churchill a nimerit-o bine – democraţia este cel mai prost sistem, exceptând toate celelalte sisteme politice încercate în prealabil. Iar politicienii ce o pun în aplicare sunt pe măsura sistemului.
