Pe Cristian Tudor Popescu îl citeam şi îl priveam la tv cu plăcere. Chiar şi când nu eram de acord cu ce spunea sau scria. Chiar şi când consideram că încrâncenarea caracteristică îl orbea până la punctul în care nu mai putea vedea realitatea. Omul are ceva fantastic în el – are stil, are carismă, ştie să îşi proiecteze o imagine de superstar şi – cel mai important – îi iese întotdeauna faza asta cu superstarul.
Orice superstar este, în spatele imaginii proiectate, un om. Are şi el muci, poate să facă rost de fasole şi, măcar o dată în viaţă, poate să le combine cu succes. În cazul lui CTP, asta s-a întâmplat săptămâna trecută. În plină campanie pentru referendum, superstarul presei româneşti s-a aventurat în zona mocirlei electorale, pentru a-i trânti lui Băsescu apelativele „laş”, „clănţău”, „şarlatan”, „cutră vopsită”.
Un editorial de Razvan PETRE
Restul editorialului în care au fost plasate aceste cuvinte nu a fost decât un ambalaj, un decor de mucava, care să justifice derapajul. Care erau motivele care au dus la izbucnirea de limbaj? Unul ar fi acela că Băsescu s-a sucit, decretând boicotul, în locul luptei promise. Bun – dar Antonescu doar ce făcuse acelaşi lucru (promiţând să se retragă din viaţa politică dacă pică referendumul, apoi nuanţând declaraţia). De Ponta, cu declaraţia privind demisia dată ziarului El Pais, nu mai are sens să detaliez. Sunt şi ăştia cutre, şarlatani?! Întorcându-ne la gestul lui Băsescu, nu văd care ar fi surpriza. Nu e Băsescu cel care a spus „Îmi dau demisia în 5 minute, dacă sunt suspendat de Parlament” în anul de graţie 2007? Nu e el cel care s-a răzgândit de o mie de ori, în privinţa a o mie de subiecte? Care e surpriza? De ce îl trecem la „laşi, clănţăi şi alţi şarlatani” abia acum?
Un alt motiv invocat e acela al boicotului cerut de Băsescu. OK, dar (aproape) toate referendumurile de până acum au „beneficiat” de boicotul declarat al unor partide şi persoane influente, fără ca acest lucru să genereze o reacţie acidă din partea ilustrului jurnalist. Bunăoară, în 2009, actualii membri ai USL au etichetat (just) referendumul pentru parlamentul unicameral ca fiind o manevră electorală a lui Băsescu şi au cerut (la fel de just?) boicotarea lui. Deasemenea, nu pot trece cu vederea declaraţiile lui CTP din 2009, când prezenta plebiscitul ca pe un act de manipulare. CTP încerca atunci o parabolă – Poporul era un tigru care reacţionează primitiv, neraţional, căruia i se întinde o capcană, momeala fiind „un ţap viu care să poată fi sfâşiat, indiferent că e vorba de parlament, partide, de pensionari sau presă”. Sau de preşedinte, dacă e să actualizăm cu tema referendumului din 2012.
În presă, cuvântul de bază e „deontologie”. În lipsa unei definiţii legale, sau măcar a unui cod general acceptat, fiecare jurnalist vine cu propriul set de reguli. Pentru mine şi pentru majoritatea jurnaliştilor cu frică de Lege, deontologia emană de la Codul Civil şi Codul Penal. Simplificată, legea de bază a jurnalismului este „Nu insulta, nu ponegri, nu scrie lucruri pe care nu le poţi proba sau susţine!” Abateri sunt destule în presa noastră, iar ele se fac în două circumstanţe – când jurnalistul prestează la comandă şi are spatele asigurat, sau când victima atacului jurnalistic este prea importantă pentru a se deranja să riposteze în Justiţie.
Cristian Tudor Popescu a fost preşedintele Clubului Român de Presă. Un ONG simpatic, care a fost acuzat a fi un adevărat cartel al publicităţii plătite de stat şi care a eşuat lamentabil. Dar şi care, în perioada în care CTP era la conducere, îşi propunea să elaboreze setul de reguli după care să funcţioneze presa din România. Faptul că reputatul jurnalist alege acum să se coboare în mocirla electorală, prin încălcarea unor reguli de bază ale jurnalismului, dovedeşte că şi fostul preşedinte a eşuat, la fel de lamentabil ca acel Club pe care l-a prezidat. În cazul său, ar mai fi de făcut o singură precizare. Când a adresat acele cuvinte injurioase, nu a făcut-o pentru că are spate, sau pentru că nu se teme ca Băsescu să îl dea în judecată. CTP a făcut-o „pentru că îşi permite”. După zeci de ani în care a analizat, în care s-a gândit numai şi numai la vorbele şi acţiunile potenţaţilor zile, Cristian Tudor Popescu a ajuns să se comporte exact ca ei.
