Blogul Universităţii
Contrar aşteptărilor chiar şi celor mai înfocaţi adversari ai regimului Băsescu-Boc, protestele din Piaţa Universităţii au ţinut mai bine de două săptămâni. Misterul acestei longevităţi – fără precedent în istoria protestelor din ultimii 10 ani – este acela că fenomenul şi-a schimbat pe parcurs scopul şi modul de exprimare. Din manifestaţie de susţinere a lui Raed Arafat, s-a transformat rapid în mişcare anti-Băsescu, apoi în afiş pentru mica publicitate. La cele mai recente proteste, majoritatea pancardelor vorbeau de problemele personale, individuale, ale celor care care le cărau în spinare. Televiziunile venite să suprindă, pe canalul audio, refrenul „Jos Băsescu!”, au prins – pe video – pancardele demonstranţilor, purtând diferite mesaje despre probleme mari şi mici, nemulţumiri personale şi idei trăznite, care şi-au găsit, în premieră, un canal de exprimare naţional.
Un editorial de Razvan PETRE
Una din cele mai constante apariţii la miting a fost a celor ce contestă proiectul minier Roşia Montană. Postaţi strategic, cu un banner imens, ei ne îndemnau să salvăm Roşia. Alături de ei, îndurând frigul, pentru a-i înjura pe Chioru’ şi pe Piticu’, erau cei care ne anunţau că „Ultima soluţie = Legea Cojocaru”. Este vorba de proiectul de lege cripto-comunist, care prevede ca fiecare român major să primească câte 20.000 de euro, proiect promovat în numele Poporului Român şi susţinut cot-la-cot de Dan Diaconescu şi Constantin Cojocaru (până în momentul în care cei doi s-au certat iremediabil şi Cojocaru şi-a făcut propriul Partid al Poporului).
Pe parcurs, au mai apărut şi alţi nemulţumiţi, de la cei care cereau eliminarea taxei de poluare, la oameni cu mici probleme nerezolvate. Unul din bannerele care mi-a sărit în ochi în ultimele zile de protest era purtat de un cetăţean arab, care era supărat că nu’ş ce act bilateral între România şi un stat din Orientul Mijlociu nu e respectat, iar el nu a primit nişte bani.
Piaţa Universităţii a devenit treptat un loc în care românii îşi pot posta ideile trăznite şi unde pot da dovadă de originalitate. Mesajele persoanelor care, oficial „îşi strigau disperarea”, variau de la „Pierdut democraţie”, la „Chuck Norris, unde eşti?”. Singurele forme de exprimare eliminate de „protestatari” au fost cele care contravineau moravurilor acceptate şi opiniile generale. Este vorba de prezenţa diferiţilor politicieni, dar şi de iniţiative mai puţin ortodoxe, precum a fost cererea de legalizare a drogurilor uşoare.
Încet, dar sigur, piaţa s-a transformat într-un imens blog offline, difuzat pe toate canalele media. Dintr-un eveniment mai mult sau mai puţin spontan, manifestaţia a devenit un show condiţionat, dependent de camerele televiziunilor. O prăpastie uriaşă se cască între cele scandate de participanţi şi bannerele împinse în faţă. Acestea spun cu totul altă poveste – cea a unor oameni a căror principală problemă este aceea că tânjesc după atenţie. Cel mai probabil, dacă televiziunile ar fi retras camerele din Piaţa Universităţii, majoritatea protestatarilor s-ar fi evaporat în jumătate de oră…
