Zi de zi, după atacurile de la Paris, în presa din România au apărut articole de susţienere a Legilor Big Brother – desfiinţate ca neconstituţionale, dar repuse pe tapet de SRI şi de o serie de jurnalişti „preocupaţi”. Vârfurile de lance ale atacului mediatic au fost Gabriel Oprea – ministru, MAI, şi George Maior – director la SRI. Folosindu-se de cadavrele celor de la Charlie Hebdo şi de o serie de argumente şchioape, gurile de tun ale SRI-ului duc o campanie susţinută pentru a ne băga pe gât nişte legi care au eficienţă zero împotriva terorismului.
Un articol de Răzvan PETRE
Asaltului organizat de servicii i s-a alăturat un aliat puternic: Victoria Nuland, pornită în turneu prin Europa după atacurile de la Paris, a venit şi în România, unde a avut o discuţie cu Klaus Iohannis. Întâmplător sau nu, vizita emisarului american vine la câteva luni după decizia Curţii Constituţionale care a decis că două din Legile Big Brother sunt anticonstituţionale, şi în timp ce o a treia lege – ce prevede obligaţia operatorilor de sisteme informatice de a pune informaţii la dispoziţia procurorilor sau a SRI fără mandat judecătoresc – se afla în promulgare, la preşedinte.
Francezii aveau Big Brother şi asta nu i-a ajutat la nimic
E ironic ca moartea celor de la Charlie Hebdo să fie speculată pentru impunerea Legilor Big Brother. Asta pentru că atacurile de la Paris au demonstrat tocmai inutilitatea acestor măsuri legislative. Fraţii Kouachi, care i-au executat pe umoriştii de la Charlie Hebdo, au avut telefoanele interceptate cu mandat ani de zile – unul dintre ei până la finele lui 2013, iar celălalt până în iulie 2014. Decizia întreruperii supravegherii a venit, cel mai probail, în urma faptului că serviciile nu au interceptat nicio conversatie dubioasă. Dacă ar fi făcut-o, ei ar fi solicitat fie arestarea celor doi, fie continuarea urmăririi.
În plus, Franţa are unul din cele mai „avansate” programe de interceptare ilegală a telecomunicaţiilor, care depăşeşte cu mult capacităţile ce urmeză a fi conferite serviciilor din România prin noile Legi Big Brother. În Franţa, toate apelurile telefonice şi conexiunile la internet sunt interceptate de către Serviciul de Informaţii Externe (DGSE), chipurile pentru a preveni atacurile din exterior. Interceptările acestea sunt catalogate ca „operaţiuni clandestine” şi sunt realizate cu fentarea legislaţiei franceze, întrucât, oficial, DGSE funcţionează înafara Franţei. Tot oficial, DGSE nu spionează conţinutul, ci stocheză doar „metadata” comunicaţiilor – localizarea apelurilor şi a conexiunilor, site-uri accesate sau persoane apelate, de câte ori s-a accesat Facebook şi cu cine s-a vorbit, durata conexiunii sau a apelului, tipul computerului sau IMEI-ul telefonului mobil etc. Toate datele sunt stocate în arhivele electronice ale DGSE, care ocupă patru etaje din sediul serviciului, la Paris. DGSE stocheză anual detalii privind miliarde de apeluri telefonice şi conectări la internet.
Şmecheria este că celelalte servicii secrete franceze au acces la această bază de date, printr-o procedură simplă şi care fenteză, din nou, legislaţia. Spre exemplu, să zicem că Serviciul Secret Intern (DGSI) vrea date privind-o pe Hayat Boumedienne, presupusa complice a celui de-al treilea atacator de la Paris. DGSI înaintează către DGSE o adresă prin care întreabă dacă aceştia au ceva despre Hayat în baza de date. Dacă răspunsul este afirmativ, DGSI cere şi primeşte aceste date. Dacă DGSI ar fi vrut să obţină direct datele, ar fi trebuit să obţină mandat judecătoresc, şi chiar şi cu acesta nu ar fi avut prilejul să afle nimic din istoricul comunicaţiilor. Cu şmecheria datelor interceptate de serviciul extern, ei au acces la întregul istoric, fără să mai implice vreun judecător (şi cenzura legii). Puteţi citi mai multe despre cum funcţioneză acest sistem şmecheresc, citind ACEST ARTICOL publicat în ziarul Le Monde.
Frumoasa Hayat – veriga lipsă
Iniţial, poliţia şi serviciile franceze habar n-aveau cine sunt atacatorii de la Charlie Hebdo. Norocul lor a fost că au găsit portofelul unuia dintre fraţii Kouachi în maşina pe care o abandonaseră în grabă. După ce au dat publicităţii numele şi chipurile celor doi, autorităţile au publicat şi identitatea celorlalţi suspecţi – atacatorul de la magazinul evreiesc, Amedy Coulibaly, şi complicea lui – Hayat Boumedienne. Cu toţii ne-am aşteptat ca, la finalul crizei, poliţia să o scoată – vie sau moartă – şi pe Hayat din magazinul luat cu asalt. Însă, surpriză! – aşa cum s-a aflat ulterior, Hayat plecase din Franţa încă din 2 ianuarie, cu o săptămână înainte de atacuri.
Şi atunci de ce a fost ea implicată? Simplu – pentru că – aşa cum au arătat ulterior serviciile franceze, ea era cea care ţinea legătura între cei trei atacatori, vorbind la telefon aproape zilnic cu soţiile fraţilor Kouachi. Comunicatul oficial menţiona că între acestea şi Hayat au fost „peste 500 de apeluri telefonice” în ultimul an. Dacă aţi citit paragraful anterior, e uşor de imaginat filmul evenimentelor: Poliţia sau serviciile interne au solicitat şi au obţinut datele culese clandestin de către DGSE privind pe atacatori, şi aşa a apărut numele lui Hayat. Menţionarea numărului de apeluri nu lasă niciun dubiu privind sursa informaţiilor.
Înarmate cu datele obţinute ilegal, poliţia şi serviciile franceze nu au putut preveni niciun atac. În schimb, au mânjit-o bine pe Hayat – numele şi chipul ei sunt cunoscute acum de miliarde de oameni, care o asociază automat cu activităţile teroriste, fără ca în acest sens să fie adusă vreo dovadă, alta decât aceea că ea vorbea la telefon destul de des cu nişte femei cu batic.
Gherilă mass media
Nici nu apucaseră să se răcească cadavrele celor de la Charlie, că SRI şi gurile lui de tun au ieşit pentru a cere impunerea Legilor Big Brother. Cu argumente subtile şi evitând cu abilitate punctele vulnerabile, ei s-au dat de cesaul morţii că – vezi, Doamne – fără respectivele prevederi nu avem cum să ne păzim de terorişti.
La scurtă vreme, directorului SRI şi ministrului de interne li s-au alăturat în susţinerea proiectelor legislative numeroşi ziarişti, dar şi reprezentanţi ai „societăţii civile”. Avantajul acestei decizii este că putem afla şi noi, fără mari eforturi, ce publicaţii şi ce ofiţeri sub acoperire de jurnalist sau ONG-ist sunt pe telecomanda SRI.
Culmea penibilului a fost atinsă atunci când unele ziare au publicat aşa-zise „declaraţii ale unor ofiţeri operativi ai SRI” privind faptul că vidul legislativ nu le permite să prindă mai mulţi terorişti. Dacă ar fi să credem că aceste interviuri sunt mai mult decât nişte articole la comandă, atunci ar trebui să ne întrebăm: „Dacă un ofiţer SRI nu se poate abţine să vorbească – gratis – cu presa, ce garanţie avem că îşi va ţine gura închisă dacă va fi forţat (sau plătit) de un spion străin sau chiar de către un terorist?”
În acest „război pentru minţile românilor”, SRI nu s-a sfiit să ne mintă în faţă. Printr-un comunicat de presă însoţit de o schemă a unei operaţiuni, serviciul a declarat că accesarea datelor se va face doar cu mandat de la judecător. Însă în textul legii – surpriză – nu se vorbeşte nimic despre mandat. Confruntaţi cu această „chichiţă”, purtătorii de cuvânt ai SRI au declarat că „s-a dorit evitarea unei redundanţe” şi că solicitarea mandatului de la judecător se înţelege de la sine, fiind prevăzută în alte legi. Cum ar veni – trebuie să îi credem pe cuvânt.
Prosteală pe faţă
Argumentul suprem al celor care vor să ne bage pe gât Legile Big Brother este acela că fără ele SRI-ştii nu au cum să prindă terorişti. La o privire mai atentă, acestă teorie e de o prostie înfiorătoare. Mai întâi, pentru că ne face să ne întrebăm cum naiba se descurcau serviciile secrete înainte de internet şi telefonia mobilă (fără de care Legile Big Brother nu pot exista). Apoi, pentru că e culmea prostiei să afirmi că te bazezi pentru prinderea teroriştilor pe o activitate „secretă”, dar ale cărei detalii sunt deja publice.
Legile Big Brother, odată trecute prin Parlament, vor fi publicate în Monitorul Oficial. Orice terorist se va putea informa, rapid şi de la sursă, care sunt datele accesate de autorităţi şi va şti ce greşeli să nu comită. Şi, după tot tam-tamul făcut – culmea! – chiar de SRI, puteţi fi siguri că orice terorist, evazionist, funcţionar corupt, pedofil etc. e cu ochii pe Legile Big Brother.
„Teroriştii” Roşia Montană şi cei anti-Chevron
Poate vă întrebaţi, dincolo de sloganul „Terorismul e peste tot, oricine poate fi vizat!”, cât de ameninţată e România. Singurul atentat autentic din ultimii 25 de ani a fost atacarea ambasadorului indian la Bucureşti de către un grup de membri ai minorităţii religioase indiene Sikh, în 1991. De atunci şi până azi, au mai fost câteva cazuri de indivizi care au vrut să îşi arunce în aer consoarta/consortul (atentate dejucate pentru că toţi „teroriştii” pe care îi contactaseră erau poliţişti sub acoperire). Plus „teroristul în şlapi” – tânărul din Timişoara care avea două butelii, două telefoane mobile, una bucată convertire la Islam şi una bucată ameninţare să le transforme pe toate astea într-un atentat, motiv pentru care a primit câţiva ani de închisoare. Cel mai recent pe lista „teroriştilor” e inginerul Sobaru de la TVR, care a spart bariera Guvernului cu o Dacie pe care ameninţa să o arunce în aer cu cele două butelii din portbagaj. Pentru fapta sa, el a fost plasat în arest la domiciliu.
Exceptând cazurile de mai sus, grosul celor acuzaţi de fapte de terorism în România este reprezentat de câteva zeci de elevi care au sunat să anunţe atentate cu bombe în şcoli, pentru a scăpa de cursuri. După 11 septembrie 2001, această faptă era considerată „terorism”, motiv pentru care au fost prompt înşfăcaţi de poliţie.
Dacă legile Big Brother sunt ineficiente în prevenirea atentatelor, aşa cum s-a dovedit la Paris, dar şi în cazul lui Sobaru (care şi-a pus la care pseudo-atentatul pe vremea când legea reţinerii datelor încă mai era în vigoare), ele pot viza cu succes un alt grup de indivizi – pe cei identificaţi ca „eco-terorişti”.
Din 1999 şi până în 2013, SRI a transmis peste 500 de informări privind Roşia Montană. Conform Comisiei de Control a SRI, niciuna din acestea nu a vizat acte de influenţare, de corupţie, sau de trafic de influenţă săvârşite de reprezentanţii autorităţilor. Ulterior, directorul SRI a scăpat porumbelul, declarând că rapoartele instituţiei pe care o conduce au fost despre „acţiuni şi încercări ale structurilor extremiste şi eco-anarhiste de a exploata sau influenţa mişcările de protest”. Aşadar, cu peste 500 de informări despre ei în numai 4 ani, activiştii (răi) din mişcarea anti-RMGC, etichetaţi la grămadă „eco-anarhişti” sunt probabil cei mai urmăriţi români.
Deşi nu există o minimă garanţie că ne vor scăpa de terorişti, Legile Big Brother ar fi mană cerească pentru sereiştii puşi pe urmele protestatarilor anti-RMGC, sau anti-Chevron, pentru că aceştia din urmă – se ştie – folosesc intens serviciile moderne de comunicare şi reţelele sociale.
Ce căuta Victoria la Bucureşti?
Venită la Bucureşti la puţină vreme după atacurile de la Paris, Victoria Nuland „a avut o întrevedere” cu preşedintele Iohannis. Pe agendă, pe lângă bla-bla-urile obişnuite: corupţie, justiţie, colaborare, frăţie, ridicarea vizelor la Sfântu-Aşteaptă etc., a figurat şi pachetul de legi Big Brother. Ca să înţelegem de ce ardea subiectul ăsta, trebuie să aruncăm puţin privirea peste graniţe.
Să ne uităm mai întâi la modelul francez de care vorbeam mai sus, prin care serviciile partenere au acces la date colectate ilegal, printr-o portiţă legislativă, de către serviciul de informaţii externe al Franţei.
Apoi, să reamintim recentul scandal al închisorilor secrete ale CIA. Conform raportului unei comisii parlamentare făcut public de preşedintele Obama, CIA a adus în închisori secrete din România şi Polonia suspecţi Al Qaeda pe care i-a torturat bine de tot, ca să spună ce ştiau. Cum tortura nu a fost săvârşită în SUA, agenţii CIA sunt imuni în faţa sistemului juridic american. În schimb, ei nu au putut scăpa de curiozitatea unei comisii parlamentare, motiv pentru care ticăloşiile lor au fost date în vileag. Pe de altă parte, în raportul lui Obama sunt destule elemente care să indice săvârşirea unor crime pe teritoriu românesc, dar Parchetul General din Bucureşti (probabil în urma „parteneriatului strategic”) nu s-a sesizat şi nu se va sesiza în veac, indiferent de cât de oficiale sunt documentele produse de Senatul american.
Să ne închipuim acum că, în loc să fie torturaţi de către CIA, membrii Al-Qaeda ar fi fost aduşi în România de avioane româneşti şi ar fi fost ciomăgiţi de agenţi ai SRI, iar serviciul de informaţii american doar ar fi primit datele obţinute în urma „prelucrării”.
Sau că tot scandalul Eduard Snowden – NSA ar fi decurs altfel. În acest caz, analistul Snowden a dat detalii despre programul prin care NSA (serviciu secret american însărcinat cu securitatea cibernetică) a spionat miliarde de convorbiri telefonice – inclusiv pe cele ale Cancelarului german Angela Merkel. Informaţia acesta, care nu a fost infirmată de către guvernul SUA, a dus la o răcire formidabilă a relaţiilor germano-americane şi la moartea de facto a programului PRISM. Să ne închipuim pentru un moment că, în loc de NSA, ar fi vinovată de interceptarea telefonului Angelei Merkel, să zicem – filiala SRI Buftea, sau filiala SIE din Viena, prospăt împuternicite prin Legile Big Brother să colecteze şi să stocheze apeluri telefonice şi conexiuni la internet.
Veţi spune, poate, că avansez teorii fanteziste. Dar oricât de fanteziste ar fi, ele au avantajul că explică perfect vizita Victoriei Nuland. Şi menţinerea lui George Maior în funcţia de director, după o campanie electorală în care SRI s-a implicat masiv.
