de Razvan Petre
In 2006, ca si in 2004, si 2002, vom privi la televizor echipele mari ale lumii disputandu-si trofeul unui turneu final de fotbal
Nasu’ la Federatie e ca Teoctist la Patriarhie, sau ca Isarescu la BNR
Contracandidatul lui Mircea Sandu – Gica Popescu – este unul puternic, dar "nashul" fotbalului romanesc mai are niste asi in maneca.
Pentru microbistul roman urmeaza un an trist. In 2006, ca si in 2004, si 2002, vom privi la televizor echipele mari ale lumii disputandu-si trofeul unui turneu final de fotbal. Romania nu va fi acolo, iar acesta este principalul lucru care i se reproseaza lui Mircea Sandu. Nasu’ la Federatie e ca Teoctist la Patriarhie, sau ca Isarescu la BNR. Sau nu e, daca e sa-i credem pe cei care i s-au ridicat impotriva, in pregatire pentru apropiatele alegeri. Contracandidatul lui Mircea Sandu – Gica Popescu – este unul puternic, dar "nashul" fotbalului romanesc mai are niste asi in maneca. Unul recent jucat a fost reinaugurarea Casei Fotbalului Romanesc, in prezenta mai-marilor fotbalului european si mondial, Johansson si Blatter. O miscare ce mi-a adus aminte de fortarea incheierii negocierilor pentru aderarea la UE, manevra izbutita pe ultima suta de metri de catre guvernarea Nastase, si care m-a determinat sa merg mai departe cu paralela politica-fotbal.
Cuba castrista este un model de supravietuire; a trecut peste criza rachetelor, peste embargoul perpetuu al SUA, peste dificultatile economice cauzate de abandonul aliatilor traditionali, ca Rusia. Fidel Castro si-a dus tara in mileniul III, nu cu ura si propaganda mincinoasa, ci cu perestroika. Cuba a primit cu bratele deschise turistii si corporatiile Europei de vest, valorificandu-si la maxim specificul local, traditiile si cultura. Sigur, dizidentii cubanezi sunt tot prin puscarii, de unde li se da drumul doar pentru a fi incarcerati din nou. Adica tara se redreseaza economic, dar la capitolul “drepturile omului” sunt inca departe de standarde, situatie similara si cu cea a Chinei.
Ceva mai aproape de noi, in Ucraina, o alta forma de tranzitie. Revolutia portocalie a dus la rasturnarea unui regim comunist autentic, rece si brutal. Cat a contat in aceasta rasturnare nationalismul cazacilor, satui sa fie la remorca Moscovei, nu se stie. Cert este ca marea schimbare a inceput si s-a terminat cu Iuscenko. Odata acesta instalat in postul de presedinte, revolutia s-a terminat, iar sistemul sovietic si-a revenit din soc. Fie pentru ca sunt dependenti de gazul rusesc, fie pentru ca deprinderile vechi se uita greu, Ucraina a dovedit, inca o data, ca 1, 10, sau 100 de oameni nu pot schimba sistemul; lucru cat se poate de vizibil si concret pe Bistroe, unde dragele sapa la fel cum ne sapau si acum un an.
Ca si Castro, Mircea Sandu e etern, si dispus sa faca orice pentru a ramane la comanda. Cand a mirosit tradarea, a scos rapid cutitul dindaratul zambetului fortat si i-a mazilit pe rebeli, fara sa-i pese cine sunt sau cate povesti ii legau. Lasat balta de multi din aliatii sai, e hotarat sa supravietuiasca, chiar daca va trebui sa recurga la canibalism. De partea cealalta, Gica Popescu resapeaza mitul revolutiei portocalii, devenit caricatura dupa ultimele evenimente din Ucraina. Voievodul Gica vine sa descalece Federatia de fotbal direct din firma de impresariat a fratilor Becali. Chiar daca va fi asa de brav si luminos cum se recomanda a fi, e greu sa ni-l inchipuim pe Baciu’ scotand la iveala posibilele smechereli in care ar putea fi implicati, pe langa Mircea Sandu, si fostii sai asociati in afaceri. Si fara aceasta problema, ii va fi greu, chiar imposibil, sa schimbe ceva in sistem fara voturile unor Jean Padureanu sau Mitica Dragomir. Acum s-ar putea ca acestia sa-l voteze, conditionat, sau din plictiseala, dar dupa ce se va risipi entuziasmul unui nou inceput, ei vor face legea. Dilema din care nu se poate iesi: Ce e mai bun? Un presedinte conservator care face reforma greoi, doar impins de la spate, sau unul radical, prea radical pentru un sistem refractar? Pentru cei care vor vota, alegerea va fi mai simpla: Castro, sau Iuscenko?
