Adversarii o denunță ca o alianță împotriva firii. Unii chiar o arată ca fiind dovada mult-așteptată că unul sau celălalt partid din această alianță ad-hoc și-a trădat electoratul. În fond, însă, alianța dintre PSD și PNL este ceva natural. Mai mult, este proba faptului că (probabil pentru prima dată) societatea românească se mișcă în pas cu cea vestică. Haideți să explic de ce cred asta:
Pentru început, două citate – ca să dăm tonul:
Marjorie Taylor Greene (deputat republican, membru al grupului dizidenților din Camera reprezentanților), intervievată recent de Tucker Carlson, declara despre președintele Camerei, republicanul Mike Johnson: „Nu e aceeași persoană pe care am ales-o ca lider al majorității. E ca și cum ar fi membru al Partidului Democrat.”
George Galloway (parlamentar britanic, președinte al Partidului Muncitorilor din Marea Britanie), discurs cu ocazia câștigării alegerilor în februarie 2024: „Keir Starmer (liderul Partidului Laburist) și Rishi Sunak (liderul conservator) sunt doi obraji ai aceleiași părți dorsale (n.n. – joc de cuvinte, limba engleză folosind același cuvânt pentru „obraz” și „fesă”). Iar prin victoria noastră amândoi au primit o palmă la fund, în seara aceasta, în Roachdale.”
De-o parte și de alta a Atlanticului, dizidenții denunță același fenomen, în rândul forțelor politice consacrate: Coalizarea și alianța transpartinică între ceea ce tradițional reprezenta dreapta și stânga eșichierului politic. În SUA, cârcotașii folosesc expresii ca „The War Party” (Partidul Războiului) sau „The Uniparty” (Partidul Unic) pentru a descrie alianța ad-hoc dintre majoritatea desăvârșită a Partidului Democrat și majoritatea covârșitoare a aleșilor republicani – privind mai toate subiectele de mare importanță.
Deși deține majoritatea în camera inferioară a Parlamentului american, partidul republican nu reușește să se impună – pentru că majoritatea republicanilor fac aceeași politică precum democrații (pe subiecte ca Ucraina sau Israel), respectiv se dau loviți în aripă când vine vorba de alte subiecte contondente (granița de sud, deficitul bugetar și datoria publică monstruoasă a SUA, finanțarea apărării etc.). De partea lor, democrații promit de cel puțin 20 de ani să legifereze privind alte subiecte de campanie – ca armele și avortul – dar când vine vorba de fapte se dau și ei loviți în aripă.
În aceste condiții, minoritatea dizidentă a republicanilor a forțat alegerea condiționată a unui președinte al Camerei Reprezentanților – condiția fiind să aplice un alt fel de program. După câteva luni, acesta a început – previzibil și iremediabil – să facă politica Casei Albe (sau, mai degrabă, a „Uniparty”) și dizidenții l-au dat jos. Actualul lider al republicanilor urmează cât de curând să pună în aplicare planul lui Biden privind finanțarea războaielor din Ucraina și Israel – și probabil urmează să fie dat jos și el.
Dincoace de Atlantic avem situația în oglindă: Guvernul conservator ajuns la putere pe valul Brexit a devenit rapid guvernul „echității și incluziunii”. Boris Johnson și urmașii săi au mers din scandal în scandal. Contestați puternic din cadrul propriului partid, și-au pus totuși în aplicare politicile, nu o dată cu sprijinul la vot a „adversarilor” laburiști. Preconizata venire a putere a laburiștilor va aduce și mai multă „echitate și incluziune” – practic aceeași Mărie, cu altă pălărie. Ca bonus, avem situația bizară a laburiștilor britanici – un partid al muncii, care s-a declarat clar împotriva muncitorilor, prin adeziunea necondiționată la agenda verde și toate neajunsurile pe care ea le aduce acestora.
Situația din SUA și Marea Britanie nu e unică. Peste tot, prin Vestul Luminat, partidele de centru-dreapta și centru-stânga fac politici comune, și fac front comun. Front comun – mai ales împotriva partidelor noi, al căror drum spre putere încearcă să îl bareze. Explicația acestui fenomen vine din Franța – unde socialiștii și liberal-republicanii care au dominat politica franceză 100 de ani s-au evaporat politic pe parcursul a mai puțin de un deceniu. Aici, partidul de stânga-dreapta al lui Macron se bate de la egal cu dreapta tradiționalist-naționalistă, iar mesajul este unul clar: „Epoca partidelor clasice e pe final. Vă apărați, vă transformați, sau pieriți!”
Revenind la noi acasă, putem constata că România nu face notă discordantă în peisajul politic nord-atlantic. Mai mult, putem spune că suntem, în fine, în pas cu partenerii noștri vestici: În fața pericolului comun, centru-stânga și centru-dreapta s-au aliat. Asemeni partidelor din SUA, Marea Britanie sau Germania, PSD și PNL și-au păstrat specificul și structura proprie, candidează (în general) separat și au obiective distincte. În plan politic, însă, apropierea dintre ele e profundă, și merge dincolo de necesitățile unei colaborări de conjunctură: Ca dovadă actuala guvernare (care acum 10 ani ar fi degenerat rapid într-un divorț cu scandal – vezi cazul USL din 2012-2014) e mai durabilă decât în secunda în care s-a semnat primul protocol.
Cât despre ideea unei „alianțe împotriva firii” – să nu ne grăbim la concluzii, mai ales că nu ar fi nici prima, nici ultima. De altfel, chiar cei ce se grăbesc să acuze alianța între PSD și PNL sunt ei înșiși în exact aceeași ipostază – subiect pe care îl vom atinge cu ocazia unui editorial viitor.
Un articol de Răzvan PETRE
sursa foto: gov.ro
