Basarabia de Sud: Sărăcie, speranţă, naţionalism şi interculturalism, vocaţie europeană la copii şi tineri
Despre Basarabia, oricât te-ai strădui, nu poţi să scrii altfel decât patetic. Dacă eşti un pui de român. Despre Republica Moldova, nu poţi să scrii altfel decât cu jale. Mare! Chiar dacă eşti un pui de lele… Practic, soarta tărâmului dintre Prut şi Nistru a fost mereu în două mii de ani, între ciocanul transnistrean şi nicovala pe care s-a călit, prin lovituri dure şi repetate, matricea poporului român, în arealul carpato-danubiano-pontic. De la Est, acolo au năvălit, mai întâi, neamurile migratoare. Tătarii, acolo, au pârjolit primul pământ locuit de români. Cazacii treceau Nistrul, în expediţii devastatoare, chiar şi numai pentru distracţie, prada fiind başca. Cum te-ai duce azi la vânătoare… Imperiul ţarist, medieval sau modern, ciocănea şi el, ori de câte ori mai era un război ruso-turc. Şi din atâtea lovituri dure, bietul român „basarabean” s-a călit până la… aplatizare. Una cu pământul lor, mănos şi, de aceea, râvnit de toţi, l-a făcut istoria.
Un articol de Paul PÂRVU
Călcat în picioare de toţi, a ieşit din această istorie zăpăcit, derutat, parţial deznaţionalizat şi biculturalizat. Bilingv în exprimare, oscilând între rădăcina indigenă şi ambianţa alogenă, trăit, de jumătate de secol şi mai bine, printre străini în propria ţară, moldoveanul „republican” când are puseuri de naţionalism, când plânge după vremurile sovietice, când „Ceauşescul” lor de la Kremlin, „le dădea”. Bătaie, macaroane, bici, zăhărel, apartamente, vin şi fiere ş.a.m.d. Ca la noi! Dar la ei, săracii, şi mai şi… !
Ne ferim să spunem că i-a prostit sovietismul. Căci orice oglindă pe care o avem la îndemână ne arată, la noi, ce-a făcut comunismul din român. Şi atunci, de ce să ne uităm peste gardul Prut, în cealaltă ogradă a noastră?!
„Trimite o carte peste Prut”
Transportul de carte românească, organizat de Prefectura Constanţa, în sprijinul acţiunii de colectare, „Trimite o carte peste Prut”, iniţiată şi desfăşurată în comun cu Organizaţia Studenţilor Basarabeni din Constanţa, a prilejuit şi o documentare la faţa locului, pentru jurnaliştii însoţitori care au avut timpul, voinţa şi dorinţa, curiozitatea şi, de ce nu… patriotismul, să vadă ce şi cum trăiesc fraţii lor din Cahul şi raioanele învecinate, inclusiv din Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia. Cele 35.000 de volume, transportate în sudul actualei Republici Moldovene de Prefectura judeţului nostru, la începutul lunii mai a.c., sunt o picătură de „românism” într-o mare slavo-turcească (găgăuzii sunt turci creştinaţi). Dar… pic cu pic se face multul! Oricum, cele 7,5 tone de carte în limba română, înseamnă că cel puţin câţiva copilaşi sau adolescenţi, din şcolile elementare sau liceele din zonă vor putea să vadă… cât de mult au stâlcit graiul românesc scris, autorii celebrelor manuale de limbă „moldovenească” şi a dicţionarelor de moldo-română.
Amalgam multilingvistic dominat de limba şi tradiţia ruso-sovietică
Sudul Basarabiei se individualizează, faţă de Centrul şi Nordul Republicii, prin câteva realităţi sfâşietoare: amalgamul multilingvistic şi multicultural este mai mare şi mai deznaţionalizat pentru români, în special la nivelul oraşelor. Politica sovietică a avut şi această strategie: popularea cu slavi a centrelor urbane şi, în schimb, sectorizarea şi comasarea-compactarea pe etnii a zonelor rurale. Din aceste două motive, la ţară întâlneşti sate aproape complet româneşti, ruseşti, rutene (ucrainene), găgăuze sau bulgăreşti, iar în şcolile elementare din aceste din urmă patru tipuri de zone, limba română fiind… limba străină obligatorie şi chinuitoare (s-o spunem pe şleau!) pentru copii. O fetiţă găgăuză ne spunea, cu lacrimi de obidă, în ochi şi într-o struţocămilă trilingvistică, că acasă vorbeşte turceşte cu bunica, în ruseşte cu părinţii (aproape complet rusificaţi) şi la şcoală trebuie să vorbească în româneşte cu „tovarăşa” (la ei s-a păstrat această formulă de adresare, în ciclul primar). Chinul de pe lume…
La oraş, românii sunt, cu rare excepţii (ne referim la sudul „ţării”), minoritari. De exemplu, la Cahul, unde a debutat şi s-a încheiat periplu nostru de o zi, doar 20% din locuitori sunt români. Cât despre limba în care conversează între ei, componenţii acestei cincimi (dar şi românii din raioanele învecinate), primul contact cu ei a fost şi primul şoc. De-abia trecuţi de vama Oancea şi ajunşi în Cahul, ne-am oprit la noul Consulat românesc, inaugurat, împreună cu cel de la Bălţi, mai la Nord, în vara trecută (2010), cu o mediatizare consistentă pe ambele maluri ale Prutului.
Scopul celor două consulate fiind tocmai uşurarea şi accelerarea procedurilor de obţinere a cetăţeniei româneşti, ne-am fi aşteptat ca mulţimea de oameni adunaţi, sub soarele dogoritor, în cocheta curte-grădiniţă de aşteptare a marelui edificiu, să vorbească măcar „moldoveneşte”. Aiurea: între ei, oamenii tot în ruseşte vorbeau, glumeau sau se stropşeau, în rusă îşi certau sau linişteau copiii, nelipisiţi din braţele mamelor (erau aduşi şi ei, de către părinţi, chiar dacă nu era nevoie, tot pentru a le oferi şi lor cetăţenia cu… fără viză necesară în UE). Altfel, ne-a surprins răbdarea cu care aşteptau, cuminţi, la consistentul rând. Disciplinaţi, destul de temători şi suspicioşi, şi-au ascuns feţele când, oarecum lipsiţi de tact, am încercat să-i fotografiem. Dacă se întorc la putere Voronin şi comuniştii lui şi îi ia la întrebări: „Da’ şî cătaţi, mă, voi la Consuleala lor, a imperialiştilor burjui rumâni?”.
(În numărul viitor – partea a doua a vizitei – în Găgăuzia)
