În fiecare zi după masacrul din redacţia Charlie Hebdo, mii de francezi au ieşit pe străzi. Totul a culminat cu o manifestare la care s-a estimat a fi participat vreun milion de oameni – umorişti, ziarişti, politicieni, oameni simpli, creştini, musulmani, francezi, oameni liberi. Cu toţii şi-au exprimat compasiunea pentru cei ucişi, sprijinul pentru dreptul fundamental al libertăţii de expresie şi hotărârea de a nu ceda în faţa criminalilor. Charlie şi Franţa au arătat că sunt liberi în faţa terorismului. Nu sunt însă şi în faţa propriilor şefi.
Un articol de Răzvan PETRE
Charlie Hebdo, ediţia a doua, a fost creat în jurul unei găşti de umorişti şi caricaturişti francezi, aduşi laolaltă de pasiuni comune ca: anarhism, spirit ireverenţios-radical, simpatii stâgiste, ura pentru extrema dreaptă, catolicism şi militarism etc. Din această gaşcă făcea parte şi Maurice Sinet (nume de scenă – Sine). În iulie 2008, Sine (în vârstă de 79 de ani) a livrat revistei un articol (şi caricaturile aferente) la adresa fiului de 21 de ani al lui Sarkozy. Printre altele, Sine spunea că Jean Sarkozy (care intenţiona să se căsătorească cu o evreică bogată, moştenitoare a unui imperiu comercial) urma să se convertească la iudaism, pentru a se asigura că va obţine mâna alesei. „Iată un băiat care o să ajungă departe”, comenta sarcastic Sine.
Iniţial, articolul şi caricaturile au părut ok, atât pentru stafful Charlie Hebdo, cât şi pentru redactorul şef Phillipe Val. Asta deşi afirmaţia că Jean Sarkozy urma să se convertească la iudaism era o invenţie şi o calomnie grosolană. Toate au fost bune şi frumoase pentru trei zile, după care un jurnalist radio cu origini evreieşti s-a referit într-o emisiune la articolul lui Sine, pe care l-a catalogat ca fiind antisemitic. Părerea lui a fost împărtăşită ulterior de alţi publicişti, comentatori, politicieni (atât de dreapta, cât şi socialişti) şi chiar şi de către redactorul şef al revistei Charlie Hebdo – socialistul Phillipe Val. Aceştia au considerat că Sine – altfel un antisemit cunoscut – a călcat pe bec şi a comis un atac gratuit, pe baza stereotipului „evreii şi banii”. În apărarea lui Sine au sărit internauţii, Partidul Comunist Francez şi majoritatea colegilor de redacţie, care au invocat dreptul la liberă expresie. Toată această dezbatere a ţinut capul de afiş în Franţa două luni. În redacţie, situaţia a fost tranşată mult mai rapid: Val i-a cerut lui Sine să publice scuze. Din partea sa, Sine a declarat că ar prefera, mai degrabă, să îşi taie testiculele (exprimarea sa – se povesteşte – ar fi fost ceva mai prozaică). În consecinţă, Val l-a dat afară pe Sine. Bătrânul caricaturist a dat în judecată Charlie Hebdo şi a obţinut daune de 40.000 de euro, apoi 90.000 de euro la recurs. A pornit un ziar propriu, dar, întrucât niciunul din cei care l-au susţinut din gură nu i s-a alăturat, acest demers a fost sortit eşecului. Deşi majoritatea colegilor au semnat petiţia în favoarea lui Sine, ei nu au uitat că Val era cel care le plătea salariile. Jurnaliştii Charlie Hebdo – care nu cedaseră în faţa ameninţărilor teroriste – au cedat în faţa redactorului şef, trădând, în acelaşi timp, pe colegul pe care îl asiguraseră de sprijinul lor.
Printre ei, trebuie menţionat Charb – care i-a succedat lui Val în poziţia de redactor şef şi care este azi citat cu afirmaţia „Prefer să mor, decât să trăiesc ca un şobolan şi să nu pot spune ce gândesc”. Din gură, Charb a fost un erou al libertăţii de expresie. I-a luat apărarea lui Sine şi a declarat că „redacţia e în doliu” atunci când acesta a fost dat afară. Când a venit vorba de fapte, Charb s-a repliat cuminţel lângă Val, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
La câteva zile după atacul de la Charlie, mii de poliţişti şi jandarmi au fost postaţi lângă sinagogi şi centre de educaţie evreieşti din Franţa. Ştiriştii noştri, pe care nu îi duce capul să îşi explice evenimentele din România (darămite pe cele din Străinătate!) au titrat: „Franţa – ameninţată din nou de terorişti”. În realitate, explicaţia era alta: La o zi după mega-mitingul la care a participat şi Klaus Iohannis, presa, apoi politicienii şi întreaga societate israeliană au sărit la gâtul francezilor. Acestora li s-a reproşat că au pus în scenă uriaşe manifestaţii în cinstea jurnaliştilor de la Charlie Hebdo, în timp ce pentru cei patru evrei francezi ucişi de tăntălăul Coulibaly în celălalt atac abia dacă s-au strâns câteva sute de oameni – majoritatea localnici din cartier – iar presa şi politicienii din Hexagon nu au arătat interes. A doua zi după aceste critici destul de exagerate, guvernul francez a desfăşurat de-a-n-boulea aproximativ 5.000 de soldaţi pe lângă instituţiile evreieşti, ca să dea evreilor francezi senzaţia că „Armata e cu noi”. Astfel, preşedintele Hollande, care doar ce stătuse băţ în faţa terorismului, s-a făcut a doua zi preş în faţa Israelului.
Explicaţia acestei tumbe nu stă în puterea financiară a evreilor, sau în valoarea lor electorală (etnicii evrei reprezintă cca. 1% din populaţie). Ci în principiul „clientul nostru e stăpânul nostru”. Unde prin „client” se înţelege suma factorilor care asigură eficienţa şi perpetuarea unui guvern – de la populaţia cu drept de vot, la partenerii externi şi cei sociali.
Franţa are o mare problemă – antisemitismul. În topul alcătuit de Liga Anti-Defăimare (organizaţie de tradiţie a comunităţii evreieşti din SUA care contabilizează cu acribie toate atacurile antisemite), Franţa e pe locul 1 pe lume, la mare distanţă de al doilea loc – Ucraina – ţară în care fascismul şi nazismul sunt la mare modă. Faţă de Argentina, care deschide topul antisemitismului pe 2014 cu 6 incidente care au implicat desenarea unor svastici de către autori anonimi, Franţa a adunat anul trecut 32 de atacuri grave – bătăi, ameninţări cu moartea, violuri, atacuri armate cu pistoale, grenade şi bombe incendiare – toate cu motivaţie antisemitică. Antisemitismul e în floare în Franţa. În fiecare an 5.000 până la 10.000 de evrei emigrează din Franţa către Israel, motivaţia principală invocată de aceştia fiind frica, sentimentul că sunt ţinta manifestărilor antisemitice, atât din partea etnicilor arabi, cât şi a celor francezi. În acest context, guvernarea lui Hollande – care este deja catalogată ca cea mai dezastruoasă din Franţa, în ultimii 50 de ani – e gata să facă orice pentru a evita eticheta de „regim care încurajează manifestările anti-evreieşti”.
Charlie Hebdo, guvernul francez şi francezii de rând au dovedit să nu se dau înapoi din faţa teroriştilor. Dar fug speriaţi de frica şefilor, sau a percepţiilor publice negative. Şi nu sunt singuri în atitudinea asta. În definitiv, suntem toţi campioni la dat Like şi scris RIP pe Facebook, la afişat „Je suis Charlie”-uri, sau la plimbat lumânări pe străzile Parisului.
Asasinii, când vin să te ucidă, nu te întreabă mai înainte ce îţi e mai dragă – viaţa, sau libertatea de exprimare. Dacă ar întreba, mulţi ar constata că le lipsesc exact acele două obiecte pe care caricaturistul Sine a declarat că şi le-ar tăia…
