România nu a fost primită și, după ultimele semnale date de cancelarul Austriei, nu va fi primită în Schengen nici la următorul consiliu JAI, din primăvară. Contrar teoriilor vehiculate, de vină nu e nici presupusa ură sau nebunie a cancelarului austriac, nici calcule politicianiste, anti-migraționiste. În Schengen nu ne vor nici austriecii, nici germanii, probabil nici alții din UE, iar motivul are mai mult de-a face cu economia Europei, decât cu teama de migranți.
Pentru a înțelege mai bine episodul România-Schengen e util să trecem mai întâi în revistă epopeea blocării ajutorului UE pentru Ucraina. În toamnă UE pusese la cale un pachet de măsuri economice care includeau un consistent ajutor financiar pentru Ucraina, care are nevoie disperată de bani pentru a plăti salarii, pensii, mâncare și arme. Proiectul european a picat în bot, fiind sabotat de Ungaria. Oficial, autoritățile de la Budapesta argumentau că toate țările UE ajută deja Ucraina, individual, și că dacă luăm din banii dedicați economiilor naționale, vom da faliment noi înșine și nu vom mai putea ajuta pe nimeni. Neoficial și mai aproape de adevăr, Ungaria șantaja UE pentru a-și primi fondurile blocate: Lui Victor Orban îi poartă sâmbetele de ani buni atât oficialii de la Washington, cât și mulți ai UE. După realegerea en fanfare a liderului de la Budapesta, anul trecut, UE a decis sancționarea Ungariei, prin blocarea fondurilor PNRR, în total circa 7 miliarde de euro. Victor Orban nu s-a consolat, ci a pândit UE la cotitură. Apoi, conștient de faptul că principala sursă a ajutorului destinat Ucrainei erau fondurile jumulite de UE din portofelul Ungariei, a blocat proiectul.
După negocieri de durată, cele două entități (UE și Ungaria) au picat la pace în jurul datei de 10 decembrie 2022. Câteva zile mai târziu, după anunțul triumfal al UE despre reluarea pachetului de ajutor pentru Ucraina – tragedie! Pachetul a fost din nou blocat, direct în ședința miniștrilor, de data asta de Polonia!
Întrucât autoritățile de la Varșovia au o presă infinit mai bună decât Victor Orban, nu s-a grăbit nimeni să deplângă blocajul Poloniei. Mass media din Europa și din România care denunța „atitudinea pro-rusă a lui Orban” a tăcut mâlc, când polonezii au luat aceeași poziție. Deși boicotul a devenit oficial în urma întâlnirilor de la Bruxelles din 14 decembrie, știrea abia fost anunțată „pe surse” în câteva organe de presă.
De ce se opunea Polonia ajutorului pentru Ucraina? Simplu – Nu se opunea în sine acestui proiect, ci întregului pachet: Printr-o șmecherie adesea aplicată pe meleaguri dâmbovițene, oficialii UE băgaseră ajutorul pentru Ucraina la pachet cu alte măsuri, printre care instituirea unui impozit minim în toate țările UE. Această măsură, în sine, e un grav atentat la suveranitatea națională a tuturor țărilor membre, pentru că ea presupune ca niște oficiali, care nu au fost votați sau aleși prin vot ci au fost numiți pe funcție, să stabilească și să dicteze politica fiscală a tuturor țărilor membre UE. Totodată, măsura avantaja țările din vestul blocului european – cu taxe mai mari – și lovea țările din est – care erau obligate să își ridice nivelul taxelor, cu efecte negative asupra cetățenilor și economiei. Polonia, în particular, era fix în cătarea puștii oficialilor de la Bruxelles: Cu impozit pe venit individual de 12%, cu scutiri de taxe pentru cetățeni cu venituri scăzute și firme mici, cu impozit nominal de 19% – dar de doar 9% pentru firmele cu cifra de afaceri sub 2 milioane de euro – Polonia era o țintă atrăgătoare pentru investitori. Și Ungaria defila cu 9%. Bașca, Orban instituise din primăvara lui 2022 o politică de subvenționare a prețului gazelor, iar Polonia inaugurase recent un ditamai gazoductul dinspre Norvegia. Deci ai gaze ieftine din belșug, taxe mici, scutiri pentru oameni și firme – pe scurt, un rai al afacerilor, în momentul în care Germania, Franța, Italia ș.a. au devenit iadul afacerilor.
Noua „taxă universală” a UE este parte a unei politici globaliste prin care 137 de țări la nivel mondial au căzut de acord în 2021 să introducă un nivel minim al taxelor de 15%, care să elimine competiția fiscală (și totodată șansele reale ca o țară mică să poată concura economiile puternice). Odată implementată, măsura are șansele să ucidă din fașă nu doar șansele Poloniei de a deveni o putere economică. Ci, de exemplu, să împingă în faliment zeci de mii de IMM-uri din România, care actualmente plătesc impozit pe venit de 1-3%.
Spre deosebire de majoritatea politicienilor de la București (care s-ar încolona cu voioșie să voteze și pentru un proiect UE prin care toți politicienii să fie împușcați în cap), Ungaria și Polonia știu să servească interesului național. Așa că au zis Pas! pachetului băgat pe sub ușă de UE și puteți fi siguri că pentru fiecare procent în plus la impozit, Polonia și Ungaria vor mulge UE de miliarde de euro. Șantajul cu „din cauza voastră mor ucrainenii de foame că nu poate să îi ajute UE!” n-a funcționat…
Între șmecheria cu „ajutorul pentru Ucraina” și scandalul Schengen sunt mai multe asemănări. În primul rând, la fel cum cele 18 miliarde pentru Ucraina erau puse la pachet că creșterea forțată a impozitelor, și în cazul Schengen România e împachetată cu Bulgaria. Când nu e de vină corupția din România, e de vină crima organizată din Bulgaria. Apoi imigrația prin România, iar data viitoare cea prin Bulgaria. Alternativ, uneia dintre țări i se spune că e perfectă și nu mai are la ce lucra, dar – vai sufletul meu! – din vina celeilalte partenere nu se poate face aderarea. Evident, la tura următoare se schimbă rolurile, dar rezultatul e același. Nimeni nu a explicat de ce România trebuie împachetată cu Bulgaria. Sau de ce Croația a fost „despachetată” și primită în Schengen. Nici nu ar avea cum să explice – pentru că nu există nicio logică.
Lunar, în Croația trec ilegal cam câți migranți sunt prinși la granița sudică a României în unul sau doi ani. Cel mai recent în 2020 și 2021, poliția croată a fost acuzată de abuzuri groaznice asupra migranților, care erau biciuiți, jefuiți sau abuzați sexual de grănicerii croați. În 2021, aceste abuzuri au făcut obiectul unui raport al Comisiei Europene, care a concluzionat că abuzul și tortura sunt „sistematice”.
În 2020, The Guardian a relatat pe larg despre mușamalizarea de către oficialii UE a matrapazlâcurilor săvârșite de autoritățile de la Zagreb. Sute de mii de euro trimiși de Bruxelles pentru securizarea granițelor Croației au fost deturnate sau sifonate ilegal către ONG-uri, în timp ce abuzurile la care erau supuși imigranții prinși de grăniceri au fost ascunse de ochii europarlamentarilor.
Practic, cine crede că nu suntem acum în Schengen din cauza corupției, statului de drept sau insecurității granițelor, habar n-are cum arată granița Croației, câți migranți trec pe-acolo, cum sifonează croații banii europeni sau cum sunt încălcate drepturile omului în Croația.
De asemenea, cine crede că refuzul Schengen are cea mai mică legătură cu migranții se înșală amarnic. Schengen nu înseamnă doar eliminarea cozii la pașapoarte din aeroporturi. Ci și libera circulație a forței de muncă și mai ales a bunurilor. Dispariția cozilor de TIR-uri de la Nădlac ar fi un efect mult mai real și mult mai puternic al aderării. Românii plecați la muncă în străinătate și mai ales firmele din România ar avea mult mai mult de câștigat decât turiștii români. Adăugați la asta celelalte avantaje ale țării noastre: Suntem cel mai mare producător de gaze naturale din UE, cu rezerve certe neexploatate în Marea Neagră și nu numai, avem resurse diverse agricole, forestiere, minerale, avem un salariu mediu net de 3 ori mai mic decât în Ungaria sau Polonia, avem acces la toate coridoarele majore de transport ale comerțului european și global, prin Marea Neagră, Dunăre etc. Din toate aceste motive și multe altele, o Românie în Schengen este un competitor periculos pentru economiile Europei de vest și centru. Iar statutul de membru Schengen rămâne, pentru multe din aceste țări, singurul avantaj competitiv față de țara noastră.
În plus, trebuie să ținem seama de faptul că în ecuație nu e doar România, ci și Bulgaria, plus crearea unui culoar Schengen terestru pentru Grecia. Un TIR cu lămâi din Grecia, care pierde acum ore și zile la controalele de frontieră, ar putea ajunge la Viena (după aderarea României și Bulgariei) în mai puțin de 24 de ore. Ceea ce nu e deloc o veste bună pentru TIR-urile cu lămâi din Italia…
Revenind la șantajul prin rotație la adresa UE exercitat de Polonia și Ungaria, nu putem să nu remarcăm faptul că în cazul aderării României a fost aplicat un mecanism similar. Pe rând, aderarea ne-a fost contestată de Finlanda, Olanda și mai nou Austria – toate țări mici, din diferite colțuri ale continentului. De fiecare dată, diplomația românească a făcut muncă suplimentară pentru a combate argumentele (de multe ori elucubrațiile) pentru care ni se refuza aderarea. Și de fiecare dată, odată stins incendiul dintr-un colț al Europei, focul se aprindea, în alt colț, și pentru alte motive, la fel de aiuristice. Cel mai recent – migrația ilegală – e la fel de nejustificat ca precedentele: România nu este pe nici una din rutele de migrație, imigranții sosind în masă fie direct în țări membre (Spania, Italia, Croația) pentru a obține rapid statutul de refugiat, fie prin țările învecinate Uniunii, cu rețele de trafic de persoane bine puse la punct (Albania, Bosnia, Turcia). Mai mult, imigranții sunt doriți – ca forță de muncă ieftină – și acceptați cu brațele deschise în Germania, Marea Britanie etc.
După ce am trecut în revistă aceste argumente, devine clar că primirea României în Schengen ține mai mult de un calcul economic și diplomatic, decât de motivele invocate oficial. În contextul actual, cu marile economii ale continentului în cădere liberă, nu ne vor în Schengen nici Franța, nici Germania, nici Italia. Și mai ales nu ne vor în Schengen țările Europei centrale – Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria – pentru care aderarea României la Schengen (la pachet cu interzicerea facilităților fiscale pe care aceste țări le ofereau până în prezent) ar putea avea efecte devastatoare. E posibil ca ținerea României în afara Schengen să fi fost unul din subiectele negocierii purtate de Polonia și Ungaria cu UE? Nu e doar posibil – ci și probabil.
Cert este că boicotând produsele și firmele austriece și tatonând politicienii acestei țări nu avem șanse reale să obținem aderarea. Austria va duce povara cât va putea, apoi va preda ștafeta altei țări, eventual uneia care e mult mai puțin expusă pe piața din România. Suedia, poate? Pe termen lung, singura soluție este să învățăm din lecția predată de Polonia și Ungaria: În actuala arhitectură a UE, toate deciziile majore trebuie luate cu unanimitate, iar boicotul unui singur om la un consiliu ministerial cântărește de 1.000 de ori mai mult decât boicotul a 20 de milioane de cetățeni, la piață sau la bancă, și poate bloca toată Uniunea. Așadar, să pândim momentul favorabil și să jucăm bine cartea câștigătoare!
Un articol de Răzvan PETRE
