În cauza C-148/10, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Curtea) s-a pronunţat la 13 octombrie 2011 asupra interpretării articolului 19 din Directiva 97/67/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind normele comune pentru dezvoltarea pieţei interne a serviciilor poştale ale Comunităţii şi îmbunătăţirea calităţii serviciului1.
Precizări prealabile
Directiva reglementează principiile generale privind piaţa internă a serviciilor poştale, lăsând statelor membre libertatea de a alege procedurile cele mai adaptate propriilor sisteme naţionale.
În temeiul Directivei, statele membre desemnează unul sau mai mulţi prestatori ai serviciului universal. Serviciul universal implică prestarea permanentă a unui serviciu poştal de o calitate determinată, în toate punctele de pe teritoriul lor, la preţuri accesibile pentru toţi utilizatorii. Prestatorii nedesemnaţi îşi desfăşoară activitatea fie în baza unei autorizaţii generale pentru serviciile poştale c…
În cauza C-148/10, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (Curtea) s-a pronunţat la 13 octombrie 2011 asupra interpretării articolului 19 din Directiva 97/67/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind normele comune pentru dezvoltarea pieţei interne a serviciilor poştale ale Comunităţii şi îmbunătăţirea calităţii serviciului1.
Precizări prealabile
Directiva reglementează principiile generale privind piaţa internă a serviciilor poştale, lăsând statelor membre libertatea de a alege procedurile cele mai adaptate propriilor sisteme naţionale.
În temeiul Directivei, statele membre desemnează unul sau mai mulţi prestatori ai serviciului universal. Serviciul universal implică prestarea permanentă a unui serviciu poştal de o calitate determinată, în toate punctele de pe teritoriul lor, la preţuri accesibile pentru toţi utilizatorii. Prestatorii nedesemnaţi îşi desfăşoară activitatea fie în baza unei autorizaţii generale pentru serviciile poştale care nu aparţin domeniului serviciului universal, fie în baza unei autorizaţii sau licenţe individuale, pentru serviciile poştale care aparţin domeniului serviciului universal.
În vederea ameliorării calităţii serviciilor poştale, eventualele litigii trebuie să fie soluţionate rapid şi eficient, fiind necesar să se prevadă o procedură necontencioasă, transparentă, simplă şi puţin costisitoare cu privire la contestaţiile utilizatorilor, în special în caz de pierderi, furt, deteriorare sau neconformitate cu standardele de calitate a serviciilor.
Utilizatorii trebuie să poată aduce în faţa unei autorităţi naţionale cazurile în care contestaţiile lor adresate iniţial prestatorului serviciului universal nu au fost rezolvate satisfăcător.
Situaţia de fapt
În litigiul principal, Express Line (întreprindere ce aparţine grupului DHL) contestă în contradictoriu cu autoritatea naţională competentă în domeniul serviciilor poştale plata unei redevenţe pentru serviciul de mediere în acest sector. Express Line susţine că serviciile sale de curierat expres nu intră în sfera serviciului poştal universal, fiind servicii de transport, şi, prin urmare, nu are nici obligaţia de a plăti redevenţa necesară finanţării serviciilor de mediere.
În acest context, instanţa naţională a adresat Curţii două întrebări preliminare prin care i-a solicitat să stabilească dacă, în primul rând, Directiva şi în al doilea rând, articolul 49 TFUE privind libertatea de stabilire trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale care prevede obligativitatea unei proceduri externe de soluţionare a reclamaţiilor utilizatorilor de servicii poştale pentru furnizorii acestor servicii care nu aparţin domeniului serviciului universal.
Aspecte procedurale
Express Line a arătat că, pe de o parte, ar fi trebuit să fi fost adresată Curţii încă o întrebare preliminară, privind sfera noţiunii de serviciu universal, întrebare care nu a fost încuviinţată în mod neîntemeiat de instanţa naţională şi, pe de altă parte, faţă de renunţarea sa la motivele legate de aplicarea dreptului Uniunii, cererea preliminară ar fi rămas fără obiect.
Curtea a reiterat jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia numai instanţa naţională este competentă să aprecieze, luând în considerare particularităţile cauzei pendinte în faţa sa, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunţe propria hotărâre, cât şi pertinenţa întrebărilor pe care le adresează Curţii.
Aprecierea Curţii cu privire la prima întrebare
Directiva prevede două tipuri de proceduri de soluţionare a reclamaţiilor utilizatorilor de servicii poştale, respectiv o procedură internă, în cadrul căreia reclamaţia este formulată la furnizorul serviciilor, şi o procedură externă, în care reclamaţia este formulată la autoritatea naţională competentă.
Directiva nu realizează o armonizare completă a procedurilor de soluţionare a reclamaţiilor pe care le prevede, aceasta reglementând doar principiile generale aplicabile la nivelul Uniunii. Directiva stabileşte doar obiectivul care trebuie atins, respectiv îmbunătăţirea calităţii serviciilor, lăsând statelor membre o marjă de apreciere în alegerea mijloacelor.
Curtea a apreciat că modificările aduse Directivei au restrâns în mod progresiv marja de manevră, aceste limitări având drept obiectiv extinderea procedurilor de soliţionare a reclamaţiilor la toţi furnizorii de servicii poştale.
Aşadar, dacă în varianta iniţială, obligaţia instituirii unor astfel de proceduri incumba furnizorilor de serviciu universal, în 20022 s-a prevăzut că această obligaţie poate fi extinsă şi la ceilalţi furnizori de servicii poştale, pentru ca în 20083 să se prevadă instituirea de către toţi furnizorii de servicii poştale a unor proceduri interne pentru soluţionarea reclamaţiilor utilizatorilor, aceştia din urmă fiind „orice persoană fizică sau juridică care beneficiază de o furnizare a unui serviciu poştal”.
Aprecierea Curţii cu privire la a doua întrebare
Libertatea de stabilire a resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru presupune accesul acestora la activităţile independente şi exercitarea lor, precum şi constituirea şi administrarea întreprinderilor în condiţiile definite de legislaţia statului de stabilire pentru resortisanţii proprii.
Această libertate cuprinde şi dreptul de a-şi desfăşura activitatea în statul membru respectiv prin intermediul unei filiale, al unei sucursale sau al unei agenţii.
Articolul 49 TFUE se opune oricărei măsuri naţionale care, chiar şi atunci când se aplică fără discriminare pe motiv de cetăţenie sau de naţionalitate, este susceptibilă să îngreuneze sau să facă mai puţin atractivă exercitarea de către resortisanţii Uniunii a libertăţii de stabilire garantate de tratat.
Măsura în cauză nu presupune nicio restricţie privind libertatea de stabilire pentru că, pe de o parte, se aplică fără discriminare pe motiv de cetăţenie sau de naţionalitate şi, pe de altă parte, operatorii nu pot pretinde ca un stat membru să nu aibă structuri de protecţie juridică a intereselor clienţilor lor care să asigure modalităţi de soluţionare extrajudiciară a litigiilor
Concluzie
Atât directiva, cât şi articolul 49 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale care prevede obligativitatea pentru furnizorii de servicii poştale care nu aparţin domeniului serviciului universal a unei proceduri externe de soluţionare a reclamaţiilor utilizatorilor acestor servicii.
1 JO 1998, L 15, p. 14, Ediţie specială, 06/vol. 3, p. 12, denumită în continuare „Directiva”
2 Modificare introdusă prin Directiva 2002/39/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 10 iunie 2002 de modificare a Directivei 97/67/CE privind continuarea deschiderii spre concurenţă a serviciilor poştale ale Comunităţii, JO L 176, 5.7.2002, p. 21-25, ediţie specială în limba română: capitol 06 volum 04 p. 178 – 182
3 Modificare introdusă prin Directiva 2008/6/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 februarie 2008 de modificare a Directivei 97/67/CE cu privire la realizarea integrală a pieţei interne a serviciilor poştale ale Comunităţii, JO L 52, 27.2.2008, p. 3-20
