După publicarea articolului despre transferurile ilegale girate de decanii facultăţilor din Universitatea Ovdius, unul din cititori ne-a scris un comentariu, care suna cam aşa: „HA HA HA! Câinii latră, ursul trece! De aia nu mai pot ei!” A doua parte a comentariului e justificată – în definitiv, în ciuda celor notate în raport de „câinii” din Minister, „urşilor” din decanate nu li s-a mişcat un fir de păr. Însă cu prima parte a comentariului nu pot fi de acord. Nu e nimic de râs aici, şi am să vă explic îndată de ce.
Un articol de Răzvan PETRE
Eu am făcut două facultăţi, ambele la Universitatea Ovidius Constanţa. Prima mai grea, a doua mai uşoară, mai ales pentru că nivelul meu de cunoştinţe în domeniu era în general peste ce ni se preda la clasă. În toți anii, am picat doar două examene. Unul de statistică la care absolut toţi colegii copiau, iar eu m-am enervat şi i-am spus asistentei care ne supraveghea că singura condiţie ca eu să nu predau foaia goală era aceea ca ea însăşi să-mi dicteze rezolvarea a cel puţin unui subiect. Respectiv un examen scris care a durat 5 minute şi în urma căruia aproape tot anul a fost picat (pentru ca ulterior să fiu sunat de asistent şi să mi se comunice că singura modalitate de promovare era ca eu să strâng un număr suficient de mare de studenti dispuşi să plătească o sumă totală suficient de mare). Practic singurul meu inamic pe perioada facultăţii a fost somnul de dimineaţă, care mă făcea să pierd prin neprezentare cel puţin un examen per sesiune.
Dar povestea asta nu e despre mine, ci despre una din colegele de facultate. Cel mai bun mod de a o descrie e acesta – Ştearsă. Atât de ştearsă încât nici nu mai ştiu cum o chema; încât nu era în stare să scoată un cuvânt, să vină cu o idee, sau măcar să arate nordul pe hartă; încât dacă intrai într-o cameră în care era doar ea, aveai impresia că eşti singur. Fata era paralelă cu viaţa, în general, şi cu şcoala, în particular. Într-unul din rarele momente în care s-a decis să înceapă o conversaţie, din lipsă de subiecte, ne-a spus povestea vieţii ei: Era rudă cu cineva din conducerea universităţii, care avea intrare la şeful de catedra. Dupa fiecare examen, omul din conducere mergea cu o sticla sau altceva la şeful de catedra, iar acesta fie intervenea la profesor, fie direct în catastifele profesorului, înlocuind lucrarea scrisă de colega mea – cu una redactată de el însuşi. Singurele condiţii erau ca toate examenele să fie scrise, iar coleguţa să noteze citeţ subiectele, astfel încât şeful de catedră să ştie la ce întrebări trebuie să răspundă în lucrarea scrisă de mâna lui.
Într-o bună zi, m-am nimerit într-un examen cu această colegă – doar eu, ea, asistenta şi profesorul – un tip poreclit Lenin. Omul acesta era exact opusul poreclei sale, un bonom rotofei şi blajin, căruia ţeasta lucioasă îi atrăsese un supranume nedrept. Materia pe care o preda el era una foarte la îndemana mea, motiv pentru care nu m-am omorât cu învăţatul, parcurgând abia jumate din curs. Am răspuns din amintiri, iar profesorul şi-a dat seama de asta. La final, a conchis – „Ştii materia, dar nu ai citit cursul. Pentru asta, îţi scad un punct şi ţi-aş da 9. Dar dumneata ai absentat la examen. Nu ar fi corect faţă de colegii tăi care au fost serioşi şi au participat la prima sesiune, deci îţi scad două puncte. Şi, pentru că ai lipsit şi la a doua sesiuen de examen, încă două puncte – Nota 5!”
Nu m-am supărat. Singurul meu interes era să promovez examenul, iar Lenin era un tip aşa de simpatic încât mi-ar fi fost oricum imposibil să mă supăr pe el. După ce a terminat cu mine, a trecut la examinarea colegei. Şi a început circul. Colega mea executase singura partitură pe care o cunoştea – scrisese caligrafic subiectele, apoi înşirase nişte tâmpenii sub ele, aşa încât să pară că a răspuns la întrebări. Peste noapte, urma ca şeful de catedră să intre în hârţoagele moşului Lenin şi să substituie propria lucrare tâmpeniilor înşirate de colega-minune. Însă, ghinion! Întrucât la examen ne prezentasem doar doi inşi, moşul se hotărâse să ne asculte, în loc să stea trei ore blocat din cauza a doi restanţieri. Aşa că i-a dat cuvântul colegei. Ea însă – nimic. A durat vreo cinci minute pentru ca profesorul să o facă să deschidă gură, iar singurele ei cuvinte au fost acelea că nu se pregătise pentru un examen oral şi că doreşte să predea lucrarea scrisă. Încurcat, Lenin a apelat la toate şmecheriile din dotarea unui profesor îngăduitor – i-a oferit să schimbe subiectele, să îi mai dea timp să îşi pregătească răspunsul, să îşi aleagă ea ce subiect vrea, să spună orice îşi aduce aminte etc. etc. Evident, demersurile lui au rămas fără rezultat. La un moment dat, m-am înţeles din ochi cu asistenta şi am ieşit amândoi pe hol la câte o ţigară (regulamentul prevede din motive de corupţie ca niciodată în sală să nu rămână doar profesorul cu un singur student, dar acum era chiar indicat ca asta să se intâmple). După cinci minute, am revenit în clasă, pentru a constata că lucrurile erau aşa cum le lăsasem. În disperare de cauză, Lenin i-a cerut domnişoarei studente să citească ce scrisese pe ciornă. „Văd că ai scris două pagini, citeşte măcar ce ai acolo!” Conştient că am în faţă o toantă şi un moşuleţ decuplat de realitate, am lăsat deoparte orice urmă de bună creştere. M-am aplecat peste umărul colegei şi am citit primele fraze notate de ea – nişte generalităţi fără cap şi coadă, de genul „Pământul e rotund, iar copiii merg la şcoală” – apoi i-am făcut semn din cap profesorului: „Nicio şansă, moşule! O fi ea proastă, dar nici într-atât încât să nu-şi dea seama că scris aici numai prostii!” După încă zece minute de chin, în care a vorbit singur, Lenin a capitulat. A dojenit-o pe colega mea pentru că e slab pregătită şi pentru că i-a mâncat amar de timp, i-a spus că nu intenţionează să o lase repetentă, sau să trebuiască să mai treacă încă o dată prin chinul de a o examina, şi i-a pus nota 5.
L-am privit în ochi, pe el, tipul principial care îmi scăzuse cinci puncte până la nota 5, pentru că nu arătasem respect pentru el şi pentru colegii mei, şi am avut impresia că toate cele 150 de kilograme ale lui s-au evaporat în aerul subţire al după-amiezii. Încurcat, şi-a strâns catrafusele si a tulit-o rapid. L-am văzut pe Lenin dându-se jos de pe soclu, fără ca asta să necesite măcar o revoluţie!
Anii au trecut. Oarecum previzibil, eu nu am catadicsit să mă scol într-o dimineaţă să îmi iau diploma de licenţă. Colega mea, în schimb, aşa cum a trecut prin facultate ca gâsca prin apă, purtată pe deasupra noastră de aripi de îngeri din decanat şi rectoratul Universităţii Ovidius, probabil că nici nu a fost nevoită se se scoale – diploma fiindu-i livrată direct acasă. Înarmată cu această hârţoagă, undeva în ţara asta ea practică o meserie cu care e paralelă, la fel cum era odinioară cu şcoala. Ar putea fi poliţista care ar trebui să vă atenţioneze că drumul e închis din cauza alunecărilor de teren, sau lucrătoare la banca în care vă ţineţi toate economiile, sau tehnicianul venit să verifice reclamaţia dumneavoastră despre scurgeri de gaze, sau medicul ce vă consultă copilul bolnav. În oricare din situaţiile de mai sus v-aţi afla, sunteţi mâncaţi!
Deci, dragii moşului, oricât ar fi de simpatici „urşii” din decanate, nu e nimic de râs în toată situaţia asta. Cu fiecare transfer, cu fiecare loază promovată aiurea, cu fiecare act de mică corupţie universitară, aceşti urşi simpatici – cu burticile lor mari, de pluş, rotunde şi pufoase – nasc monştri. Trăim în ţara dezastrelor cu repetiţie – cade avionul şi SMURD nu-l găseşte, apoi care elicopterul şi SMURD nu salvează pe nimeni; mor bebeluşii din Piteşti şi nimeni nu ştie de ce; apoi ajung în spital alţi bebeluşi şi în continuare nimeni nu ştie de ce; cade azi o maşină în Dâmboviţa şi moare un om pentru că nu există parapet, mâine cade o altă maşină şi mai moare un om, în acelaşi loc şi din acelaşi motiv; şi e doar o chestiune de timp până vom avea un nou caz Colectiv. În spatele tuturor acestor dezastre se ascund oameni precum fosta mea colegă de facultate – nulităţi promovate peste noapte de la statutul de vacă rumegătoare, la cel de bou cu diplomă. Oamenii ăştia sunt peste tot – în ministere, în firme şi instituţii – şi la orice tâmpenie pe o care o fac sunt complici morali şi aceia care, în nimicnicia lor, i-au promovat.
