Ştiri

Aparitia Partidelor Politice in Europa

By Redacția Dezvăluiri

Posted on 10 octombrie 2018

Originea partidelor politice poate fi abordata in mai multe moduri. Teoreticienii si analistii politici au distins patru moduri: o maniera institutionalista, o maniera de tip istoric si conflictual, o maniera functionalista si una numita “de dezvoltare politica”.

1. Prima leaga originea partidelor de dezvoltarea vietii parlamentare si pune accentul pe studierea lor organizatorica.

2. A doua plaseaza conceptul de criza la originea partidelor si risca adeseori sa dea o prea mare importanta faptelor si evenimentelor.

3. Abordarea functionalista examineaza functia societara asumata de partidele politice, o functie particulara care explica originea diferita a fiecarui partid sau tip de partide.

4. Iar in ceea ce priveste dezvoltarea politica, ea explica aparitia partidelor prin conceptul raspandirii largi a modernizarii. Mai interesanta decat precedentele, aceasta teorie introduce in explicatie baza sociala si economica.

Un articol de LAURENTIU MARIN

Perspectiva schitata de norvegianul Stein Rokkan combina pozitiile istorico-conflictuale si functionaliste ale dezvoltarii politice. Conform “Paradigmei celor patru clivaje fundamentale” a lui Rokkan ( Paradigma = exemplu, model, Clivaj = proprietate a unor minerale si roci de a se desface in placi sau in lame dupa suprafete plane), evolutia politica a Europei a fost afectata de trei revolutii succesive: revolutia nationala, revolutia industriala si cea internationala.

Aceste mutatii au divizat sisteme politice, au produs clivajele ce au generat pluripartidismul. Fiecare revolutie este urmarita pe doua axe conflictuale: axa functionala si cea teritorial-culturala. Astfel, fiecare revolutie produce cate doua clivaje, structurate pe axele amintite: revolutia nationala a cauzat clivajul biserica/stat pe axa functionala si centru/periferie pe axa teritorial-culturala; revolutia industriala a produs clivajul capitalisti/muncitori pe axa functionala si sector primar/sector secundar si tertiar pe axa teritorial-culturala. Acestea sunt cele patru clivaje fundamentale.

Revolutia internationala a produs si ea o scindare (reformisti/comunisti), dar aceasta afecteaza doar latura muncitoreasca a unui clivaj amintit, de aceea clivajul determinat de aceasta revolutie este de fapt un subclivaj. Aceste coordonate vor constitui fundamentul unei tipologii a familiilor partidelor politice din Europa. In aceasta schema nu intra si Europa ortodoxa, a carei analiza politica difera de la tara la tara, desi multe din aspectele care vor fi prezentate se regasesc si aici.

In cele ce urmeaza voi prezenta, plecand de la cele patru clivaje fundamentale, tipologia familiilor de partide din Europa Occidentala, fiecarei familii corespunzandu-i partide politice exprimand o latura particulara a unui clivaj. In total voi prezenta opt familii, adica cate doua pe fiecare tip de clivaj, cu exceptia clivajului dintre sectorul primar si cel secundar si tertiar, si o subfamilie, aceasta din urma rezultand din impactul produs de revolutia internationala asupra clivajului capitalisti/muncitori.

1. Clivajul Biserica/Stat
Rezultat al revolutiei nationale si deci de origine culturala, clivajul Biserica/Stat ii opune pe clericali anticlericalilor. Clericalii sunt detinatorii influentei politice si sociale a Bisericii, in timp ce anticlericalii sunt adeptii separatiei Bisericii de Stat. In acest tip de clivaj doar doua familii politice isi gasesc originea specifica. Pentru clericali, democratia crestina este mostenitoarea luptelor politico-religioase din trecut. Anticlericali erau reprezentati la inceputul secolului de partide de orientare laica, seculara sau chiar radicala, Partidul republican radical si radical socialist fiind mandria lor.

Acest clivaj nu trebuie confundat cu un razboi religios, el I-a pus in opozitie pe detinatorii si adversarii controlului ecleziastic asupra vietii sociale, mai ales in domeniul educatiei si doar in subsidiar in domeniul sanatatii. Alternativa propusa este monopolul de stat si laic asupra acestor institutii. Acesta situatie este specifica tarilor catolice sau minoritatilor catolice puternice si poate duce la o importanta segmentare a societatii pe ansamblu, cum ar fi cazul Olandei, Belgiei, Elvetiei si Austriei.

2. Clivajul centru/periferie
Avand o origine culturala si rezultand chiar din revolutia nationala, clivajul centru/periferie ii pune in opozitie pe centralisti, unitaristi sau nationalisti cu regionalistii, autonomistii sau federalistii. In acest clivaj isi regasesc originea specifica doua familii politice. Pe latura centrala gasim partidele care sustin Statul si pe care le vom numi de centru, iar pe latura periferica vom gasi partidele pe care le vom numi etnonationaliste sau regionaliste.

Revolutia nationala si procesul de faurire a Statului – natiune n-au facut altceva decat sa puna in opozitie, intr-o maniera functionala, Biserica si Statul in ceea ce priveste controlul aparatelor si mecanismelor de socializare. Acestea s-au ciocnit, teritorial si cultural, de rezistenta periferiilor, adica a populatiilor care, din punct de vedere etnic, lingvistic sau religios, difereau de cultura care impunea centrul fauritor al natiunii. Acest clivaj a afectat numeroase tari in secolul trecut si fie s-a vazut institutionalizat si deci neutralizat, fie a condus la independenta, ca in cazul Norvegiei, Irlandei, Islandei sau Maltei. Din anii ’60 clivajul centru/periferie reapare in tarile occidentale, concretizat printr-o noua reconsiderare a periferiei. Astfel din 1961 asistam la trezirea miscarilor flamande, basce, scotiene si galeze pentru autonomie, cand incep sa se creeze structuri politice cum ar fi “Adunarea Valona” si “Partidul celor di Quebec”. Doua tari europene in care clivajul centru/periferie constituie un element important in sistemul politic sunt Spania si Italia.

3. Clivajul sector primar/sector secundar si tertiar
Avand origine socio-economica si rezultand din revolutia industriala, acest clivaj pune in opozitie interesele orasenilor, comerciantilor si industriasilor cu cele ale taranilor, cuprinzand de fapt o singura familie. Doar apararea intereselor economice ale populatiei rurale va forma o familie politica specifica: cea a partidelor agrariene. Un singur partid in Europa occidentala ocupa spatiul urban: Partidul Elvetian al Automobilistilor. De la inceputul anilor ’80 asistam la o renastere a acestui clivaj sub forma opozitiei dintre ecologisti si sectoarele secundare si tertiare.

Clivajul dintre sectorul primar si sectorul secundar si tertiar s-ar putea defini ca o opozitie intre sectoarele de productie ramase precapitaliste si restul sectoarelor de productie. Mai concret, acesta pune in opozitie taranii si lumea agricola cu industriile de prelucrare si distributie precum si cu societatea industriala si urbana in general. Puterea societatii industriale capitaliste explica lipsa partidelor ce promoveaza interesele societatii urbane; acolo unde sunt partide agrariene, acest rol il joaca partidele conservatoare, carora li se adauga in Danemarca partidele radicale. Ar fi gresit sa se considere familia liberala conservatoare drept mediatoarea laturii industriale si urbane a clivajului. Din contra, acolo unde nu exista nici partid agrarian si nici crestin-democrat, conservatorii sunt cei care sustin vointa politica a taranilor, ca in cazul Angliei sau Frantei. In tarile catolice, credinta religioasa a taranimii face din aceasta o sustinatoare fidela a democratiei crestine. Crearea partidelor care sa apere interesele agricultorilor apare ca un fenomen conjunctural. Acesta se limiteaza la Scandinavia si Elvetia unde se regasesc doua elemente favorizante: religia protestanta si o autonomie istorica a taranilor fata de aristocratia funciara. Vom gasi astfel partide agrariene in Suedia, Norvegia Islanda si in anumite cantoane elvetiene.

4. Clivajul proprietari/muncitori
Fiind de origine socio-economica si rezultand din revolutia industriala, clivajul capitalisti/muncitori pune in opozitie interesele proprietarilor mijloacelor de productie si de schimb cu cele ale muncitorilor si ale altor proletari. Doua familii politice foarte importante din Europa isi au originea chiar in acest tip de clivaj. Pe latura “proprietari” intalnim partidele care fac recunoscuta vointa politica a mediilor de afaceri, industriale, financiare sau comerciale pe care le vom numi fie “dreapta clasica”, ca in Franta, fie “partide burgheze” ca in Scandinavia. Ca titlu generic le vom numi partide patrimoniale avand in vedere ca trasaturile lor dominante comune sunt apararea economiei de piata si a principiilor liberale. Pe latura “muncitori” gasim partidele care fac cunoscuta vointa politica a celor ce muncesc si in special a miscarii sindicale si cooperatiste. Aceste partide sunt numite cand de “stanga”, cand “socialiste”. Se pot califica drept “partide muncitoresti”, fiindca numitorul lor comun il constituie clasa muncitoare organizata.

Clivajul dintre proprietarii mijloacelor de productie, detinatorii de averi in general, si muncitori, este cel mai studiat dintre toate fenomenele conflictuale care afecteaza societatea industriala capitalista. Marxismul a facut din acesta motorul istoriei si numerosi politologi, mai ales francezi, l-au considerat drept unica axa a opozitiilor politice. Acesta apare in Europa Occidentala ca fiind diviziunea politica predominanta, cu exceptia Irlandei acest clivaj marcheaza in principal sistemele partidelor din toate tarile europene si el este cele care, astazi, pune bazele distinctiei dintre dreapta si stanga.

5. Clivajele aparute din revolutia internationala
Avandu-si originea in afara tarilor Europei Occidentale, revolutia internationala s-a manifestat in doua moduri. In primul rand, ea a dus la aparitia sub-clivajului reformisti/comunisti. Acesta nu a afectat decat latura muncitorilor a clivajului economic, pe care a impartit-o intre partizani si adversari ai revolutilei ruse din 1917. Prabusirea lumii comuniste I-a dat lovitura de gratie. In al doilea rand, aceasta marcheaza profund tarile Europei Centrale care au fost nevoite sa suporte timp de patruzeci de ani partidul unic si economia de stat, bazat pe planificarea centralizata.