Cum ar fi daca, peste cativa ani, ati vedea pe bulevardele marilor orase ale tarii coloane de manifestanti fluturand steaguri rosii si afisand insemne ale PCR? Poate parea doar un vis urat, dar sunt sanse bune sa devina o realitate cotidiana a urmatorului cincinal. In urma cu aproape zece ani, Curtea Europeana a Drepturilor Omului – CEDO – a sanctionat statul roman pentru interzicerea constituirii unui partid comunist; in prezent, felul in care partidele politice evita dezbaterea aspectelor negative ale aderarii pregateste terenul pentru reintoarcerea extremei stangi.Un articol de RAZVAN PETRE
Decizia din 1996 a inaltei curti europene, in favoarea infiintarii Partidului Comunistilor Nepeceristi – PCN – a fost intemeiata pe legislatia si jurisprudenta comunitatii europene. Tocmai impotriva acestora au fost directionate opiniile a numerosi critici, care au sanctionat caracterul incomplet al legislatiei si abordarea nestiintifica a problematicii miscarilor politice de extrema. In esenta, CEDO a condamnat ca nedemocratica interzicerea asocierii sub ideologia comunista, considerand ca sunt lezate astfel libertatea de exprimare si dreptul la libera asociere. Orice miscare in directia marginirii manifastarilor acestor drepturi trebuie facuta cu maxima atentie, pentru a nu limita libertatea individuala si pentru a nu stimula presiunile reprimate, ce pot rabufni in acte extreme de nesupunere civica. Un exemplu despre cum o astfel de masura poate genera reactii adverse este cazul persoanei maresalului Antonescu. O lege romaneasca din toate punctele de vedere l-a transformat pe comandantul militar respectat in memoria veteranilor celui de-al doilea razboi mondial, intr-un simbol neonazist, afisat la reuniuni conspirative, dar si pe stadioane. Asemeni Romaniei, Uniunea Europeana interzice manifestarile si formele de asociere ale extremei drepte, considerand ca acestea promoveaza xenofobia si ura de rasa. La materia „ura de clasa”, insa, UE ramane repetenta. Obisnuiti sa asteptam justitia si dreptatea de la vest, asa cum asteptam odinioara lumina de la est, ne poate parea surprinzator, incredibil, chiar, ca sistemul legislativ european sa fie imperfect. Aceasta scapare judiciara este insa o greseala mostenita: Vesticii nu au vazut „padurile spanzuratilor” din Polonia, tapetate de cadavrele ofiterilor rusi ucisi din ordinul lui Stalin, nu au trait pogromul Canalului unde si-au gasit sfarsitul mii si mii de romani. Pentru ei, comunismul a fost dintotdeauna o amenintare externa, asimilata Rusiei, sau Pactului de la Varsovia. Rosul carticelelor lui Mao a ramas in occident un vis revolutionar, in timp ce acasa, era sangele rosu al chinezilor, victimele ale nebuniei liderului lor.
In prezent, nisa politica in care s-ar putea incadra un partid comunist se largeste. Exista un grup omogen de nostalgici, in majoritate persoane la varsta a treia. Acestora li se adauga grupul nemultumitilor, din ce in ce mai mare dupa fiecare an electoral. Satui de minciuni electorale si de degradarea nivelului lor de trai, acestia ar vota cu un partid comunist, fie din convingerea ca acesta ar putea face o politica de protectie sociala mai eficienta sau ca ar garanta locuri de munca, fie, pe fondul unui vot negativ, pentru a-i vedea pusi cu botul pe labe pe „imbuibatii” parlamentari si oameni de afaceri. Cel mai puternic motiv pentru care solutia de extrema stanga ar avea sanse sa „prinda” este, insa, apropiata intrare a tarii noastre in Uniunea Europeana. In urma cu cateva saptamani, Parlamentul Greciei a ratificat Tratatul de aderare al Romaniei la UE. Desi era o formalitate, ratificarea nu s-a facut prin unanimitate. Comunistii eleni, care au votat impotriva, au avut politetea sa explice ca nu s-au opus astfel Romaniei, pe care o iubesc la fel de mult ca ceilalti greci, ci ca s-au opus Uniunii. Una din marile greseli comise de clasa politica romaneasca este bagatelizarea si banalizarea problematicii europene. Pre-aderarea si integrarea au devenit un soi de poezioare, au intrat in bla-bla-ul politic; toate partidele, indiferent de coloratura, si-au asumat misiunea de a conduce Romania in Uniune. Vocile contra, putine si acelea, au fost reduse la tacere, numite cobe si antiprogres. Nimeni nu a detaliat ce va insemna Europa pentru Romania, si, mult mai rau, nimeni nu s-a referit la costrurile reale ale aderarii, de teama de a nu fi numit pesimist sau propagandist anti-aderare. Presedintele Basescu a deschis subiectul costurilor aderarii, dar deschis a ramas si pana in ziua de azi. Venind in contact cu realitatile Greciei la putin timp dupa Revolutie, nu-mi este de mirare de ce comunistii eleni sunt in Parlamentul tarii si nici nu ma mira retorica lor anti-Uniune. Luata, mai degraba, cu de-a sila in UE, Grecia a platit un pret mare: somaj, faliment si perpetuu deficit bugetar de proportii uriase. Cand aceste probleme se vor abate si asupra tarii noastre, nu e exclus ca taranul care nu-si va mai gasi cumparator pentru zarzavaturi, sau muncitorul care-si va vedea fabrica stramutata inafara Uniunii, in Moldova sau Ucraina, sa voteze comunistii. Izolationisti, protectionisti, si, de ce nu, nationalisti, acestia ar atrage mase largi de electori. Nu m-ar mira deloc, ca in 2009, in Parlamentul Romaniei sa se gaseasca un asemenea partid. Tot ce le-ar trebui ar fi un lider carismatic, gen Vadim Tudor, si un slogan coerent antiunional, caci restul a fost, si mai este inca pregatit pentru ei de Guvernele ce s-au succedat din ’89 incoace. In 2007, romanii vor afla, abrupt, pe pielea lor, dupa ce au alergat cu limba scoasa dupa Uniune, ca aceasta este o poama frumoasa, dar acra. Si cu aceasta ocazie, doamna Romania, deschizand larg usa Uniunii Europene, nu va observa cum, din debara, iese fantoma rosie a comunismului, dupa un somn de 20 de ani.
