Editura Curtea Veche a tipărit „O femeie” de Peter Esterhazy şi bine a făcut. În felul ei minimal şi modest, cartea ungurului Esterhazy este o declaraţie de dragoste făcută cu farmec şi competenţă femeii, indiferent de chipul pe care îl îmbracă feminitatea. Deşi titlul ar putea sugera că autorul îşi îndreaptă atenţia în modul moralităţii clasice spre o singură persoană, ei bine, nu: există nouăzeci şi şapte de capitole, unele mai lungi şi altele mai restrânse, fiecare din ele reprezentând o schiţă de portret, uneori seducător, al unei femei.
Un articol de Bogdan PAPACOSTEA
Primul capitol este un rezumat fulgurant al întregului volum: Există o femeie. Mă iubeşte. Dacă stau să mă gândesc bine, această scurtă frază ar putea fi şi rezumatul unei vieţi de bărbat. Toate celelalte capitole se mişcă pe schema aceleiaşi dialectici, cu nuanţe nesemnificative de genul: Există o femeie./ Mă iubeşte./ Nu mă iubeşte./ O iubesc./ Mă urăşte. Portretele lui Esterhazy sunt fermecătoare şi ironice. Una din femei îl iubeşte dar, sărman îndrăgostit, trebuie să-şi aştepte rândul. O alta îi găteşte cel mai bun gulaş, atât de bun încât chestia asta i-o evocă pe maică-sa, detaliu drăguţ şi sentimental dacă la mijloc n-ar fi vorba de femeia iubită. Lângă o alta, spune autorul, „mă simt de parcă aş sta într-o staţie de autobuz…“, iar o altă iubită are laba piciorului atât de rece încât, în afară de faptul că îi este groază să o atingă, răceala cu pricina îi aminteşte totuşi şi ceva bun, anume răceala frigiderului, asociată cu plăcerea mâncatului. În sfârşit, deşi critica i-a numit volumul „o enciclopedie erotică“, l-aş plasa mai degrabă la capitolul comedie neagră minoră, cu ambiţii pe măsură.
