Se întâmpla acum două săptămâni, în week-end. Luam masa cu doi amici de prin alte părţi ale ţării, rezidenţi în Bucureşti, şi care veniseră în concediu la mare. Păreau un pic dezumflaţi – lucru explicabil, având în vedere vremea capricioasă din zilele precedente (inclusiv furtuna straşnică ce inundase Constanţa în urmă cu doar două seri). La un moment dat, simţind că sunt cumva „gazda” lor (în calitate de localnic) mi-am zis: „Hai să îi trimit pe băieţii ăştia undeva, să le propun o activitate, alta decât mersul la plajă!”. Mai întâi, la muzee ar fi ştiut să se ducă şi singuri. Apoi, Adamclisi, Histria sau Cheile Dobrogei ieşeau din discuţie, pentru că nu aveau maşină şi nici tururi organizate contra cost.
Un editorial de Răzvan PETRE
Iar la AquaMagic, de unde stăteau ei, ar fi putut ajunge pe jos… După vreo cinci minute de gândire, terminate într-un blocaj total, am realizat: Pe Litoralul românesc nu ai ce face!
De fapt, asta e marea problemă a turismului românesc. La noi, când spui turism, spui cazare&haleală. Plus, eventual, o activitate implicită – plajă la mare, o cărare la munte, un pescuit în Deltă, un Dracula în Braşov, sau o mănăstire în Bucovina. Încă de la numire, Elena Udrea (cel mai conştiincios ministru al turismului din ultimii 20 de ani) se chinuie să ţină românii în ţară şi să aducă turişti străini. Să îi aducă, să facă ce? Să doarmă la hotel, să ia o masă tradiţională, copioasă şi bogată în sare şi colesterol şi să admire frumuseţile ţării, pe care noi nu le valorificăm nicicum? Să fim serioşi – oriunde în lume, la mare se face plajă, la munte drumeţii. În spatele sloganului „Land of choice” nu se ascunde, însă, nimic nou. Campania e susţinută, dar nu are nici o strategie.
Un lucru pe care vi-l pot spune toate agenţiile de turism din România, despre turismul extern, este că orice locaţie turistică externă are un „pachet standard” de excursii şi activităţi. Acesta conţine: mese tradiţionale sau spectacole pe specific local; turul regiunii/insulei/împrejurimilor; excursii pe specific arheologic/monastic; activităţi de genul waterpark/plimbări cu vaporul/safari; excursii în oraşe mari din zonă, sau în regiuni/ţări învecinate. Până şi Albena – staţiune bulgară închisă, similară cu cele de pe litoralul românesc – oferă acest gen de activităţi (care includ, spre maxima noastră ruşine, excursii pe litoralul românesc şi la obiectivele turistice din Constanţa, pentru care bulgarii încasează zeci de euro ). Un alt exemplu – Kitzbuhel, din Austria, care, pe lângă drumeţii şi sporturi de iarnă (implicite pentru o staţiune de munte), oferă turiştilor terenuri sportive, SPA-uri de 4 şi 5 stele, terenuri de golf şi excursii atractive. În mod normal, chiar şi turistul cel mai lipsit de imaginaţie are ce face timp de o săptămână, doar alegând activităţile din aceste pachete turistice.
Nu mai departe de toamna trecută, avertizam într-un editorial asupra iminentei schimbări de atitudine a turistului autohton. „nimeni (…) Nu îşi pune problema că tot litoralul (…) Riscă să devină un mare camping, în care turiştii ocazionali îşi aduc de acasă micii, berea şi distracţia”, scriam eu anul trecut, estimând că desăvârşirea acestui proces va lua 4-5 ani. Iată că, pe fundalul crizei, evenimentele au decurs mult mai rapid. Sezonul estival 2009 este socotit de oamenii din turismul litoral ca fiind probabil cel mai slab de după 1989 (cu siguranţă cel mai slab din ultima decadă). Turişti sunt, în continuare, destui. Dar prestatorii de servicii şi comerţ au cu până la 50% mai puţini clienţi. Hotelurile, de asemena, simt impactul – mult mai puţini clienţi le trec pragul, iar aceia care o fac optează, de cele mai multe ori, pentru servicii simple, renunţând la mesele servite în hotel, pentru câţiva euro în plus.
Oficial, pe litoral se aflau, acum o săptămână, 85.000 de turişti. Cifra poate să mai fi crescut între timp, dar asta nu are nici o relevanţă. Criza i-a băgat românului minţile în cap. Acum alege cazarea la particulari în locul hotelurilor, şaorma de 5 lei din Constanţa în locul celei de 11 lei din Mamaia şi berea la pet + casetofonul din maşină, în locul distracţiei puţin mai bune, dar cu mult mai scumpe din baruri şi discoteci. În definitiv, sistemul turistic nu îi poate oferi nimic în plus, faţă de ce îşi poate procura singur, dar îl poate tapa de sute de euro per sejur. E o lecţie dură, pe care consumatorul o predă prstatorului de servicii turistice. Din nefericire, la cât de idioţi şi de lipsiţi de perspective sunt cei ce se ocupă de turismul românesc, mă aştept ca abia la anul ei să realizeze că turistul, odată ce a descoperit că se poate distra la fel de bine, dar la un preţ mult mai mic, nu se va mai întoarce niciodată la serviciille lor sublime (dar care lipsesc cu desăvârşire…)
