Orice campanie care se întinde prea mult în timp riscă să rămână fără elan, fără combustibil. Când se întâmplă asta, e nevoie de un moment „10 august”. După acest moment, demagogii şi combinatorii, indiferent de care parte a baricadei se află, îşi recapătă suflul şi elanul, au pe ce pedala luni sau chiar ani de zile. Ce s-a întâmplat exact pe 10 august la Bucureşti nu vom afla, cel mai probabil, în următorii 50 de ani. Putem însă să luăm notă de avalanşa de minciuni, demagogie şi isterie de după eveniment, şi să tragem nişte concluzii care ne vor ajuta ca naţie şi individual.
În acest articol, am să încerc să scot în evidenţă nişte aspecte şi să trec în revistă nişte ipoteze, fără a fi lua partea uneia dintre tabere. De altfel – să fim sinceri – în ciomăgeala de la 10 august nu se poate trage o linie între două tabere în genul „Opoziţie contra Puterii”. În mini-războiul acesta, dacă au existat două tabere, acestea au fost a) regizorii, actorii şi profitorii principali ai diversiunii, respectiv b) masa de amărâţi prinsă la mijloc, pe ale căror vânătăi, contuzii şi fracturi cei din prima tabără le vor transformate în voturi şi Putere.
Mitingul din 10 august s-a anunţat că va fi unul al Diasporei. Toată săptămâna, pe la radio şi tv s-a cântat diaspora care construieşte România prin banii trimişi acasă. Până la urmă, nu a mai fost un miting al diasporei, ci doar una din manifestaţiile clasice de „Jos Guvernul!” care au devenit banale în Bucureşti, din 2011 încoace. Una din explicaţii a venit prin ştirea circulată pe Facebook despre oprirea de către Poliţie a maşinilor de diasporeni care se îndreptatu către Bucureşti. Care ştire s-a dovedit falsă (în genul faimoaselor coloane de „camioane cu terorişti” care erau anunţate live la TVR în zilele Revoluţiei). De altfel, ar fi chiar imposibil ca Poliţia să recunoască şi să tragă pe dreapta maşinile în care se află oameni care ar intenţiona să meargă la un miting sau la altul. Dar fake-news-ul acesta a avut momentul lui de glorie şi a servit la mobilizarea participanţilor.
Mitingul din 10 august nici nu putea fi al diasporei, pentru nimeni dintre cei ce înaintaseră cererea nu mai semnase protocolul. Manifestaţia practic nu a avut nici un organizator. Nenea care anunţase iniţierea demersurilor în numele unui ONG al diasporei a fost la proteste, a făcut live-uri pe Facebook din Piaţa Victoriei. Dar nu a semnat hârtiile oficiale. De ce? Simplu – ca organizator al unui eveniment de orice fel, ai obligaţii. La un miting fără organizatori (altfel spus – cam ilegal) mergi pe pielea ta. Nimeni nu îşi asumă răspunderea pentru nimic, e ca şi cum ţi-ai trimite copiii într-o tabără în care profesorii sunt simpli plătitori de bilet ca şi copiii şi nimeni nu are calitatea şi obligaţiile aferente funcţiei de însoţitor/organizator.
Aici intervine şi Jandarmeria, care nici măcar nu a anunţat oficial faptul că protestul este unul fără acte în regulă şi că nimeni nu îşi asumă nicio răspundere. Dar, în fine, nu este nici primul, nici ultimul miting de acest fel în Piaţa Victoriei…
Deşi în ultimii doi-trei ani au mai fost încă 100 de proteste similare, de data aceasta a părut evident că rezultatul avea să fie diferit. Încă de pe la ora 3, când în piaţă erau câteva sute – o mie de manifestanţi, spre jandarmi au început să zboare diferite obiecte – semn că unii provocatori erau deja la datorie. Dacă provocatorii erau în solda uneia dintre tabere sau a celeilalte, o să aflăm peste 50 de ani.
Atmosfera tensionată a fost întreţinută de jandarmi, care fie muşcaseră momeala, fie aveau ordine să îi înghesuie pe manifestanţi. Semnalul că evenimentul urma să degenereze în violenţe a fost dat de comunicatul atipic al Jandarmeriei, prin care participanţii erau îndemnaţi să îşi lase copiii şi căţeii acasă – comunicat care se dă în mod normal pe baza informaţiilor primite de la serviciile din MAI sau alte structuri de informaţii.
Pe parcursul manifestaţiei şi după terminarea ei, diversiunile şi dezinformările au ţinut capul de afiş, venind din ambele tabere: Jandarmeriţa paralizată (care de fapt nu era paralizată), victimele inocente bumbăcite de jandarmi (din care unele apăreau ulterior în filmări împărţind pumni şi beţe-n cap jandarmilor, de inocente ce erau), zvonul (fals) că ar fi unul sau mai mulţi morţi de partea jandarmilor, omul cu handicap bruscat de forţele de ordine (care în filmări apărea încercând să fure arma unui jandarm), apelul la 112 prin care se anunţa un atac (inexistent în realitate) la restaurantul Springtime, şi care a determinat ieşirea din dispozitiv a detaşamentului de jandarmi din care făceau partea jandarmeriţa şi colegul ei (cei bumbăciţi de mulţime), teoria conspiraţionistă privind toxicitatea gazelor folosite de jandarmi, informaţia invocată de jandarmerie că pe o anumită stradă este un autoturism din care persoane turbulente se aprovizionează cu cocktail-uri Molotov (care pare preluată cuvânt-cu-cuvânt de la un episod identic din perioada 13-15 iunie 1990), şi multe, multe alte dezinformări sau ştiri îndoielnice, parţial sau deloc verificate, ce fie au potenţat confruntarea, fie au încins atmosfera de după.
Dintre evenimentele de după 10 august, două atrag atenţia în mod deosebit: 1. Printre provocatorii violenţi din mulţime au fost identificaţi membri ai galeriilor de fotbal. Care galerii sunt ţinta predilectă a Poliţiei, Jandarmeriei şi serviciului secret al MAI, care încerca în permanenţă să îşi infiltreze sau să recruteze informatori în aceste grupuri. Sunt şanse infime ca membrii galeriilor să fi trecut la acţiune fără ca MAI să ştie dinainte şi sunt şanse decente ca ei să fi fost manevraţi din MAI. Cu toate acestea, nimeni din partea Opoziţiei nu a marşat pe această temă, una foarte valoroasă şi foarte la îndemână. Nu i-a dus capul, sau nu au avut interes să o facă? 2. În România, magistraţi fiind, procurorii au obligaţia să strângă dovezi şi de bine şi de rău şi să stabilească – dacă s-a întâmplat ceva, apoi – cine se face vinovat. Procurorul desemnat să ancheteze Jandarmeria, şi prost făcut grămadă de-ar fi, tot ar şti asta. E limpede ca lumina zilei că, prin antepronunţare, s-a auto-decăzut din calitatea de a mai putea continua cercetările. A urmărit astfel să se extragă din dosar, pasând responsabilitatea altcuiva, sau a urmărit să tărăgăneze cercetările? Nu de alta, dar până se finalizează ancheta disciplinară mai trece vreo săptămână, iar un nou procuror de caz va trebui să preia dosarul (care deja are sute de file) de la zero. Iar memoria colectivă, în România, durează doar vreo lună – ca dovadă deja se vorbeşte mai mult despre „asasinarea” lui Dragnea, decât despre 10 august…
Deşi nu se poate spune cu certitudine cine a manevrat din umbră campania de dezinformare şi diversiune, indiciile în acest sens pot veni din analiza celor care au profitat sau aveau de profitat de pe urma manifestaţiei violente de la 10 august. Klaus Iohannis ar fi avut de câştigat, dacă poza rapid şi eficient în apărătorul manifestanţilor şi denunţa violenţa jandarmeriei ca fiind expresia unui regim poliţienesc condus de guvernul PSD – ceea ce a şi făcut, rapid şi eficient. Ceilalţi lideri ai Opoziţiei puteau marşa şi ei pe aceeaşi linie. PSD putea câştiga în două moduri – denunţând violenţele manifestanţilor şi invocând o tentativă de lovitură de stat, respectiv profitând de ocazie pentru a da un semnal că nu e bine să ieşi la manifestaţii anti-guvernamentale, pentru că în cazul în care ele degenerează rişti să îţi iei ciomege pe spinare.
Dacă ne uităm la temporizarea acestor luări de poziţie, observăm următoarele: Klaus Iohannis a ieşit în prim-plan cu iuţeala fulgerului, iar ceilalţi lideri ai Opoziţiei au avut replici palide şi relativ tardive, care au părut simple ecouri ale declaraţiei prezidenţiale. Replica PSD a fost defazată – Carmen Dan a ieşit cu declaraţii pe scurt la câteva zile, pe larg abia la 10 zile după eveniment; Vioricăi Dăncilă i-a trebuit o săptămână pentru a articula ceva, iar Liviu Dragnea s-a dat plecat în concediu. Practic, a fost băgat în faţă comandantul de la Jandarmi, cu o declaraţie penibilă care mai mult ridica mingea la fileu celor care acuzau brutalitatea forţelor de ordine. Cu mici excepţii, PSD şi Guvernul s-au aflat în permanenţă în defensivă, fiind ocupaţi nu atât să lanseze propriile idei despre situaţia de la 10 august, cât mai ales să demonteze acuzaţiile adversarilor – chiar şi cele ridicole, ca folosirea de gaze letale. Nu le-a ieşit diversiunea, sau nu sunt ei regizorii diversiunii?
O notă specială pentru Klaus Iohannis: Comunicatul său e o bijuterie – compact şi eficient, uşor de digerat şi plin de înţelesuri atât pentru fanii preşedintelui, cât şi de cititorii avizaţi. E condamnată violenţa Jandarmeriei, e urecheată ministra de la Interne, se dă apă la moară celor care cred că vocea Pieţei e cea mai importantă, dar se lasă şi o portiţă de ieşire, comunicatul condamnând violenţa „indiferent de opţiunile politice” (?!?), la modul abstract, general. Evacuarea pieţei s-a făcut începând cu ora 23.11 – 23.13. La 23.30 a fost postat mesajul preşedintelui, pe pagina de Facebook a cetăţeanului Klaus Iohannis. Mie, când postez un articol, îmi ia în jur de 10 minute să îl încarc şi pe Facebook – preiau un link, încarc o poză şi un text, fie scris pe loc, fie de cele mai multe ori preluat din articolul ales. Comunicatul lui Iohannis este, prin comparaţie, rodul unui brain-storming la care au participat probabil mai mulţi oameni. Au fost selectate ideile principale, ordinea în care să fie transmise mesajele, termenii în care să fie formulate. Textul a fost verificat şi potrivit la dimensiuni, pentru a fi uşor de parcurs şi înţeles şi pentru a apărea întreg în pagina de Facebook. Să reuşeşti toate acestea, într-un timp de maxim 10-15 minute, e o performanţă pe care nici echipa de comunicare a Casei Albe nu ar putea-o egala.
Un articol de Răzvan PETRE
